Poeme de Gabriela Chiran
salvare
tot pipăi în ceață, mă-mpiedic, parcă timpul
s-ar fi
terminat
și-amân
amân mereu lucruri ce mă țintesc cu ochi rugători
nu le găsesc în viața mea
nici timp nici loc acum
ca să le asigur într-un fel, ca să le salvez,
de-aceea le-amân
de-aceea arunc din lucruri peste zidul ce se ridică
înalt,
când mai aproape când mai departe:
sigur o să le găsesc,
sigur o să-mi fac timp pentru ele
(deocamdată nici nu știu unde cad)
până atunci trăiesc
trăiesc pe jumătate
odaia
sunt aici
fără semnificații, nevăzută: doar eu și
rugul de gânduri
urcându-și flăcările prin tavan în cer,
eu și visul – fiecare în celălalt ascuns
și piatra
eliberând izvorul ce de-amintiri nu seacă
sunt aici…
și de n-aș fi, s-ar stinge rugul? piatra
s-ar dezintegra – nisip
pe malul unei mări mai blânde
pe unde purtat de vânt singur ar rătăci
visul?
ori ar rămâne
toate, trăindu-mă la fel?
sunt eu aici?
la urmă
mereu mi s-a părut că unora le îngădui păcatul
că la urmă îi și răsplătești, ca acei autori de ficțiuni
mai degrabă cinici decât realiști
de mult nu mai cârtesc, Doamne,
doar caut să încap în tiparul în care am fost
azvârlită, să mă dau după el, să fiu eu
dar, ba sunt prea mică – rămâne mereu un gol, un spațiu,
de folos poate altora, mie nu
ba cresc, dau peste margine, mi-atârnă pe-afară o mână,
un gând nerostit, un țipăt, un vis de dreptate nedestinat
și-aștept, aștept Doamne seara, să se deschidă
cartea liniștirii: am și eu sigur acolo
pagina mea unde s-adorm, reconfigurată după tipar
la urmă
Poeme de Ion Popescu-Brădiceni
Limanul redescoperit
Fluierul de ceară se topește, desigur,
în preajma Focului. Și-l dăm deîndată
uitării. Iar noi care ne-am dezmărginit,
dar care-am rămas locului, desăvârșim
desprinderea mării de sine însăși;
ascultându-i vuirea ermetică în eonticul
ghioc, noi cu faste rugi înalte, încercăm
a-i cuprinde în palme imaginea sacră:
Poetul transmodernist scoate din lacră
Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul.
Lanul, oh, lanul de floarea-soarelui
mă învăluie cu roiurile lui de albine.
Apoi se reculege căci Lumea se schimbă
cu fiecare secundă ce trece; căreia
moartea îi e lege; și pe care
rădăcinile Contemplației au împresurat-o;
iată-le absorbind lacome, pe suitoarele
trepte, cenușile otrăvite ale zeilor.
O, simțuri căzătoare cum stelele,
e-adâncul matriță suprasensibilă
a Înaltului în Ezoterezia?
Și simultan, brusc, își începe clinamenul,
prin autopurificare, Poezia.
………………………………………………………
Precum jurământul bărbatului
către femeie, lumea se schimbă;
și precum apa din heleșteie.
Precum deschiderea-n ins a fantei eterne,
se tot schimbă lumea, odată cu forma
capului pe perne, odată cu umbra-n
iulie mai întârziind dimineața-n
cearceafuri, când suntem, iubito, deja
plecați după acele prafuri esențiale
pentru nemurire și pentru extaz.
………………………………………………………
Lumea se schimbă, ah, preafrumoasă
soție! Ai stranii oglinzi în obraz!
Persuasiunea ezoteretică
Piatra din stânga, piatra din dreapta.
Stau alături de-o vecie. Vântul, gerul,
ploaia, zăpada, soarele, luna, luceafărul
însuși le-au tot șlefuit, încât, acum,
când eu le descopăr ca existând, par
vetre casnice. Războaie năpraznice
au trecut peste ele, particule infinitezimale
s-au imprimat în forma lor elipsoidală.
Îmi imaginez că una (să zicem cea din dreapta)
să fi fost o piatră filosofală, iar cealaltă (din stânga)
să fi fost piatră de moară, ehei, cândva,
demult, tare demult… Am să le leg cu-o sfoară
și am să-mi închipui c-ar putea fi două surori,
cea dintâi: cu capul prin nori, cea de-a doua
scăldându-se ca o sânziană în roua dimineții.
Undeva, la capătul ceții, ehei, departe, dincolo de orizont,
bănuiesc să se fi înființat Ezoterezia, unde
regină e Poezia, iar rege – sunt absolut sigur – e
însuși Poetul. Am să mă călătoresc, uite-așa, haihui,
prin Regiunea Nimănui, mereu inspirat de-o
viziune pancosmică, încât cu devoțiunea-mi, cumva
transreligioasă, să mă încred în puterea
lor – mereu „contagioasă” – de-a accelera
reînvierea lui Ra. Estimp, o să mă eliberez de
obsesia timpului, fredonând, cum un vagabond
– temelie, balada lui Făt-Frumos cu-stea-în-frunte.
Nu de multă vreme uitat eul meu creator
s-a retras, sus, sus de tot, pe Nevăzutul Munte
al Contemplației Ultime. Obișnuindu-mă cu o
memorabilă imagine a durerii, i-am reproșat
ca un autentic erou, frate-de-cruce cu Bătrânul
Cerșetor din Cumberland, plăcerea estetică de-a
tot face speculații despre Persuasiunea Ezoteretică.