Substantivul „discriminare” este vechi, pentru că provine din limba latină și însemna, de regulă, până în timpurile moderne, „separare”, „distincție”, „diferență”, „deosebire”. Treptat, pe la 1700-1800, a dobândit și sensul de „a trata inegal/ nedrept pe cineva”, pe baza unei sau unor diferențe. „Tratările” acestea nedrepte sau inegale se întâlnesc în întreaga istorie a omenirii, chiar dacă nu au purtat mereu numele de discriminare. Grupurile de oameni au avut în istoria lor episoade de incluziune, dar și de excludere, de acceptare, dar și de respingere, de generozitate, dar și de egoism. Întotdeauna, un grup de oameni de aceeași etnie a considerat că alt grup de oameni, deosebiți de primul prin limba sau religia lor, dar și prin alte caracteristici, trebuie combătut sau este demn de dispreț, dacă nu chiar de ură. Motivul, așadar, nu trebuia să fie neapărat unul obiectiv. Disprețul și ura veneau pur și simplu din starea de alteritate, din situația de „a nu fi ca mine”. Din această cauză și din multe altele, discriminarea a fost prezentă în toate timpurile și locurile, inclusiv în raporturile dintre entitățile politice pe care le numim convențional state. Niciodată statele nu au fost egale între ele, fiindcă întotdeauna cele mari și puternice s-au impus asupra celor mici, le-au dominat, le-au supus și chiar desființat. Au fost perioade scurte în care forța dreptului a surclasat dreptul forței, dar esența lumii a rămas discriminarea, în ciuda tuturor tratatelor, legilor, statutelor și regulamentelor generoase, scoase la înaintare pentru amăgirea opiniei publice. La fel de neputincioase în fața discriminării au fost morala și religia, în pofida conținuturilor lor adesea generoase. Astfel, mesajul lui Grigore Alexandrescu din fabula Câinele și cățelul – care spune că egalitatea este pentru „câini”, dar nu pentru „căței” – rămâne valabil și astăzi. Este destul să privim scena politică mondială actuală sau starea societății (globale sau nu) din care facem parte ca să ne lămurim.
Vă aduc în atenție un text care scoate la iveală un tratament discriminatoriu: „Cine i-a pus pe germani să fie judecătorii națiunilor? Cine a dat autoritate unor oameni brutali și încăpățânați ca ei să stabilească un principe la propria lor alegere peste capetele fiilor oamenilor. Într-adevăr, nebunia lor a încercat adesea să facă acest lucru; dar, prin voința lui Dumnezeu, de fiecare dată ei au fost înfrânți și făcuți de rușine.” Textul este, până la urmă, optimist, pentru că susține rușinarea, supunerea și pedepsirea celor prea semeți, „brutali și încăpățânați”. Aceste cuvinte aspre par să fi fost scrise imediat după Al Doilea Război Mondial. Dar ele aparțin lui John de Salisbury (după 1110-1180) și reprezintă un punct de vedere internațional și nu unul englez, din urmă cu vreo 900 de ani. Judecata foarte critică de mai sus era destinată, în primul rând, împăratului romano-german Frederic I Barba rossa (1152-1190), dar, prin contextul său, ea s-a extins asupra întregului popor german. Distinsul intelectual și om al Bisericii care a fost John de Salisbury se referă la împărat ca la „tiranul german” (Teutonicus tyrannus), iar, în sens mai general, utilizează și expresia „furie germană” (furor teutonicus). Politica imperială a Hohenstaufenilor – dinastia din care făcea parte și Barbarossa – a declanșat pentru prima oară în Vestul Europei „un naționalism politic conștient”, trezind sentimente de respingere la adresa germanilor. John de Salisbury a fost o figură interna țională, care și-a petrecut peste zece ani în școlile din Nordul Franței, a călătorit de cel puțin de cinci ori la curia papală și a stat un timp, ca înalt demnitar, la Arhiepiscopia de Canterbury. Apoi a fost exilat timp de șase ani la Reims, în timpul marii dispute legate de Thomas Becket, arhiepiscopul de Canterbury, ucis la 1170 din porunca regelui și, în fine, la sfârșitul vieții, a fost episcop de Chartres. El a avut o largă rețea de corespondenți în Anglia, în țările angevine continentale, în Germania și în Franța. Astfel, Peter/Pierre Cellensis (Petru de Celle, 1115-1183), abate și episcop în Nordul Franței, îi scrie lui John de Salisbury că englezii ar fi niște lacomi băutori: „Eu știu despre oamenii din poporul tău și despre obiceiurile lor; își umplu întot deauna burțile și plămânii cu vin și cu must/vin dulce (honneyed wine), așa cum evreii se circumcid, ca un semn că ei sunt nepătata sămânță a lui Abraham”. John reia tema într-o scrisoare a sa de după 1150 către Peter, notând că „oamenii nu trăiesc numai cu pâine” și că tocmai asiduitatea de a bea a prietenului său „îi făcuse pe englezi faimoși printre națiunile străine (externas nationes)”. În mulții ani petrecuți în Franța, John de Salisbury s-a legat afectiv de această țară, care i-a devenit a doua patrie, de aceea apare și la el tema „dulcii Franțe”. Într-un raport către Thomas Becket, scris în 1164, el laudă țara de adopțiune și Parisul: „Și am văzut acolo o atât de mare cantitate de mâncare, un popor așa de fericit, atât de mult respect pentru cler, splendoarea întregii Biserici, sarcinile așa de diferite ale studenților în filosofie; le-am văzut și m-am minunat de ele, cum s-a minunat Iacob…” John de Salisbury considera Regatul Franței drept un locaș al virtuții și bunătății, pentru bogățiile sale intelectuale și economice, pentru felul civilizat în care era condus și pentru că francezii erau „cea mai blândă și cea mai civilizată dintre toate națiunile” (omnium mitissima et civilissima nationum). Dar John de Salisbury avea atât de calde sentimente filofranceze tocmai fiindcă el nu se mai considera englez. Pe de altă parte, el nu este la fel de gene ros cu alte națiuni, cum ar fi irlandezii și velșii. Să fie vorba aici de multiseculara invidie dintre francezi și englezi?
Oamenii se înțeleg, dar se și dușmănesc, de când e lumea. A lăuda pe unul și a critica pe altul a fost o practică foarte răspândită. Opiniile învățatului menționat, filofrancez de origine engleză, deși aflate la ordinea zilei printre intelectuali în secolul al XII-lea – adică acum aproape nouă secole – ar fi astăzi complet „incorecte politic”. Cu siguranță, John de Salisbury nu ar merita niciun nume de stradă sau vreun bust în țările locuite de popoarele criticate de el. Dar cine suntem noi, cei de astăzi? Suntem cumva judecătorii oamenilor, așa cum germanii (Imperiul Romano-German) erau menționați atunci ca posibili „judecători ai națiunilor”? Cum să ne putem permite să pătrundem în conștiința celor de demult și să le „judecăm” gândurile, intențiile, simpatiile și antipatiile? Ca istorici nici nu ne îngăduie deontologia profesională să facem așa ceva. Istoricul reconstituie și explică, dar nu con damnă, fiindcă el nu este judecător. Condamnații prin legea omenească rămân condamnați, iar dacă și-au ispășit pedeapsa, ajung să fie recuperați pentru societate. Cei condamnați la moarte prin lege sunt judecații oamenilor și deopotrivă ai lui Dumnezeu. Cei care au murit pentru dreptate sunt ispășiți, cei care au murit pentru crimele comise sunt damnați în eternitate. Crimele – adică luarea de vieți ome nești – nu se prescriu niciodată, iar cei care le-au comis cu voie nu pot să fie lăudați de posteritate.
Dar sunt și oameni care au avut opinii diferite față de cele ale societății curente, față de cele ale stăpânirii, față de cele ale moralei și chiar ale legislației în vigoare la un moment dat. În anul 399 î. Hr., era condamnat la moarte Socrate, fiind făcut vinovat de „crima” de a nu recunoaște zeii oficiali ai Cetății, de a introduce divinități noi și de a-i „corupe” pe tineri. „Coruperea” înseamnă aici influențarea tinerilor înspre idei îndrăznețe, spre chestionări permanente și spre dialog, spre neac cep tarea rutinei, invidiei, urii și minciunii. Socrate a fost condamnat în cel mai democratic regim și loc al timpului său, în Atena. Dar Socrate, pornind de la mărturia lui Platon, a fost unul dintre cei mai mari înțelepți din toate epocile și locurile. Această judecare a lui Socrate – făcută după regulile stricte ale democrației de atunci – nu a fost crezută și nici acceptată de comunitate.
Tribunalele care au demascat crimele de război, care i-au declarat criminali de război pe vinovații de moartea milioanelor de evrei din Al Doilea Război Mondial și i-au condamnat pe aceștia la moarte rămân în istorie drept simboluri ale dreptății. Criminalii dovediți sunt și trebuie să rămână criminali. Dar cei nedovediți în justiție? De exemplu, cine răspunde de moartea milioanelor de evrei, ucraineni și ruși din timpul lungii „domnii” a dictatorului Stalin? Din câte știu, Hitler nu a dat nume de străzi și nici nu are construite statui, dar Stalin încă are. Există peste 100 de monumente, busturi și plăci comemorative, multe fiind ridicate în timpul conducerii lui Vladimir Putin, cu o intensificare după invadarea Ucrainei. Un basorelief al lui Stalin a fost reinstalat în metroul din Moscova (stația Taganskaya) în mai 2025, în cadrul unor „lucrări de restaurare”. Busturi și statui sunt amplasate în diverse orașe precum Volgograd (fostul Stalingrad), Penza și în regiuni precum Daghestan. În august 2023, o statuie de 8 metri a fost sfințită în orașul Velikiye Luki. În orașul natal al lui Stalin, Gori, din Georgia, există un muzeu memorial dedicat lui, unde se află busturi și o statuie. Deși statuia principală a fost mutată din piața centrală în 2010, ea a fost relocată în curtea muzeului. De asemenea, în ultimii ani au mai fost ridicate busturi în câteva sate georgiene, adesea la inițiativa localnicilor sau a unor organizații. Chiar și în Occident există organizații neomarxiste care-l preamăresc pe dictator și care răspândesc simboluri ale sale. Asemenea organizații se ocupă și de me moria postumă a naziștilor, prin simboluri puse uneori la vedere.
Întrebarea este ce facem cu acei lideri politici și intelectuali din istorie care au avut episoade de aderare la regimuri de extremă dreaptă sau stângă, care au revenit asupra convingerilor lor (sau care nu au revenit) și care nu au comis crime. Este vorba despre aceia care au păcătuit cu vorba. Urmează o altă întrebare: cum putem interzice opiniile considerate neconforme, primejdioase, rasiste, antisemite etc., într-o societate care recunoaște prin Constituție și alte legi „libertatea de opinie”, „libertatea cuvântului”, „libertatea presei”, „libertatea de exprimare orală sau în scris” și care susțin că în cadrul lor nu există „delicte de opinie” sau „deținuți politici”? Firește, se va putea replica ușor: rasismul și antisemitismul sunt condamnate în multe părți prin lege. Totuși, de aici decurg apoi alte chestiuni delicate, fiindcă viața este foarte complicată și fiindcă acțiunile oamenilor nu sunt exclusiv drepte sau exclusiv strâmbe, ci cuprind o sumedenie de nuanțe. Ce facem cu un intelectual de marcă, specialist de prim rang în chimie, cu cercetări excepționale, recunoscute în țară și în lume, cu idei, la un moment dat, de orientare rasistă? Ce facem cu anumiți mari scriitori, publicați la edituri de mare prestigiu, membri ai unor erudite academii, care au scris în tinerețe articole antisemite și s-au dezis oficial ulterior (sau nu) de acestea? Nu scriu toate acestea ca să revenim la „dilema Wagner” și nici la „dilema Nietzsche”. Ideea este: aruncăm la „lada de gunoi a istoriei” și marea creație (valoarea, talentul) odată cu viața și activitatea marelui creator? Este corect așa ceva? Orice om normal ar răspunde că nu, că nu ne putem răzbuna pe creații, că nu putem interzice produse valoroase ale talentului și ale gândirii – care nu ofensează direct pe nimeni – de dragul unei intransigențe împinse la extrem. Este ca și cum am ucide împreună cu mesajul și mesagerul. În general, oamenii aceia au murit, unii au ispășit pedepse pentru delictele lor de opinie, alții nu; unii au condus anumite genuri de organizații care au avut drept scop discriminarea, exterminarea, detenția altora, înjosirea, nedreptățirea etc., dar nu au apăsat niciodată pe trăgaci și nu au fost și nici nu au putut să fie condamnați. Justiția democratică pretinde probe irefutabile. În plus, într-o societate democratică puternică, îndemnurile malefice sunt demascate, respinse și nu ajung dominante în opinia publică.
Mai este și altceva: ambianța generală a vieții dintr-o anumită regiune. De exemplu, în Europa de după Primul Război Mondial, s-a ieșit din criza cea mare de la finele conflictului care măcinase lumea prin două procedee: prin întărirea democrației, pe de o parte și prin întărirea autocrației, adică prin dictaturi (de dreapta extremă sau de stânga extremă), pe de altă parte. Anglia, Franța, țările nordice și alte câteva țări presărate pe continent au pariat pe democrație, pe când Rusia (în 1917), Ungaria (în 1920), Italia (în 1922), Germania (în 1933), plus Portugalia, Polonia, Bulgaria, Spania, Grecia etc. au pariat, mai devreme sau mai târziu, pe regimuri de mână forte, dictatoriale, multe de tip fascist. România a păstrat în aproape toată epoca interbelică orientarea spre Franța și Anglia, precum și un regim democratic – evident, la nivelul democrației de atunci din Sud-Estul Europei, cu mireasmă de Balcani, dar democrație totuși – pentru ca, foarte târziu, în 1938, să treacă la un regim de autoritar al regelui Carol al II-lea. Este greu de spus dacă acest regim poate să fie numit „dictatură regală” sau, eufemistic, „de autoritate personală”. Oricum a fost un regim de discriminare la adresa evreilor, s-au adoptat atunci legi rasiale care au apăsat greu asupra a circa 4% dintre cetățenii români. Ei aveau unica „vină” de a se fi născut izraeliți, de a fi suferit oprobrii, de a nu fi fost admiși de la început cu drepturi cetățenești depline, de a fi luptat (unii dintre ei) pentru independența României, pentru întregirea României etc. Dar mai toată Europa epocii era așa. Hitler lansase în 1925-1926, prin manifestul în două volume Mein Kampf (Lupta mea), ideea sa despre noua ordine mondială, cu „rasa superioară” (ariană) și „rase/ popoare inferioare” (evrei, romi, slavi etc.), cu preamărirea discriminării, cu motivarea perpetuării „rasei superioare” și a extincției „inferiorilor”, cu ideea de răzbunare și de dominare mondială a Germaniei. Hitler descrie aici unele „soluții” la „problema evreiască”. Pentru naziștii din Al Doilea Război Mondial și pentru neonaziștii de după 1945, Mein Kampf a reprezentat și reprezintă și azi bazele național-socialismului. Primele sunete ale acestor două cuvinte în germană au dat numele de nazism. Din moment ce germanii – națiunea cea mai admirată și mai invidiată din Europa – au ajuns să fie familiari cu asemenea programe și concepte din anii 1925-1926, iar din 1933 le-au văzut puse în practică în Germania și apoi în vecinătatea Germaniei, cele mai multe state europene s-au aliniat. Dacă leadership-ul european gândea astfel, era de așteptat ca toate țările mai mici să se replieze și ele până la urmă. Și așa s-a întâmplat. Unele state (precum Finlanda, România, Bulgaria), văzând cât de agresivă era politica Uniunii Sovietice și cum erau cucerite rând pe rând, înspre Est și Sud-Est, Austria, Cehoslovacia, Polonia, s-au aliat cu Germania, pe de o parte de frica invadării lor de către germani (era preferabil să fii aliat și nu cucerit), pe de alta de frica invadării lor de către ruși (sovietici).
În acest context, s-a creat în opinia publică europeană – cu diferite nuanțe de la țară la țară – un curent dominant profascist, prohitlerist sau apropiat de aceste regimuri. Cu alte cuvinte, majoritatea populației conștiente, care citea presa și asculta radioul, a ajuns să accepte, să tolereze acest fel de a vedea lumea, chiar dacă nu era de acord cu îndemnul la crime. În România, nu s-a întâmplat tocmai acest fel de aservire, dar, după alegerile de la finele lui 1937, regele Carol al II-lea nu a mai respectat regulile democrației și a numit un guvern minoritar, cu vederi de extremă dreaptă. Acest guvern „a condus” țara timp de 44 de zile și apoi a fost demis.
Ce ar trebui să înțelegem din toate acestea? Să ne amintim ceea ce a zis Simion Bărnuțiu, marele lider român al Revoluției de la 1848-1849 din Transilvania: „Țineți cu poporul, ca să nu rătăciți!” Și totuși, unele popoare au greșit, ba chiar multe popoare au greșit câteodată în istoria lor. De ce? Bărnuțiu și contemporanii lui ziceau bine că popoarele nu greșesc în general, dar cu o condiție: să aibă lideri buni, capabili merituoși animați de spiritul binelui public, de principiile democratice, de patriotism autentic. Dacă liderii sunt răi, și mulțimea o poate lua pe căi rele. Se poate, oare, condamna un popor fiindcă greșește? Nu cred. O mulțime care greșește din punctul nostru de vedere de azi, trebuie doar să fie înțeleasă, iar atitudinea ei trebuie doar explicată. Oamenii gândesc, în general, după constantele epocii lor și nu pot fi condamnați fiindcă nu au fost vizionari sau eroi și pentru că nu au prevăzut viitorul. Popoarele nu pot să fie condamnate, liderii lor, însă, da.
Acuzele de discriminare, de fascism, de antisemitism, raportate la trecut, pot naște alte acuze, de antiromânism, de antimaghiarism sau se pot răsfrânge spre unghiuri neașteptate. De exemplu, scriitorul Petőfi Sandor îi jignește grav pe germani, pe slovaci și pe români. De altminteri, în maghiară, etnonimul „tót”, adică „slovac”, devenise sinonim cu „prost”. Mulți intelectuali germani din Transilvania și Banat (sași și șvabi), deveniți ulterior (o mare parte dintre ei) membri ai Grupului Etnic German, au simpatizat cu nazismul de timpuriu, au scris despre asta, au avut atitudini în consecință. În timpul dictaturii comuniste (regim totalitar de extremă stângă), mulți scriitori au făcut elogiul sistemului sau au scris la comandă, spre a se salva. George Călinescu, Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga și mulți alți intelectuali valoroși au trăit – nu și-au ales ei perioada în care să se nască și să trăiască pe Pământ – și în timpul comunismului. Unii au făcut și anumite compromisuri ca să nu moară de foame sau ca să nu sufere (să nu moară) în închisori ori la Canal. Nu toți oamenii se nasc cu stofă de eroi. Vinovații au fost acuzați deja pentru colaborarea cu regimul, de multe ori, pe nedrept. Tudor Arghezi a făcut multe slalomuri în viață, de la dialogul său cu ocupantul german al Bucureștilor și al sudului țării (trimis în judecată la Curtea Marțială și condamnat la detenție) până la atacarea (în scris a) ambasadorului german în 1943 și la adecvarea sa, dificilă, la ideologia comunistă. A scris, între altele, volumele 1907 – peizaje, Cântare omului, Stihuri pestrițe, Poeme noi, publicate între anii 1955 și 1963, dar valabile peste spații și timpuri. Ca urmare, în fața valorii s-au plecat și comuniștii și l-au introdus în manuale, ca pe unul dintre cei mai mari scriitori. Ce să facem în această situație? Să-l respingem cum au făcut inițial comuniștii și să promovăm „creația” lui Teodor Neculuță, A. Toma și Dan Deșliu? Opera lui Tudor Arghezi reprezintă o valoare națională și chiar internațională (a fost tradus în zeci de limbi), el fiind un mânuitor inegalat al limbii române. Dar cu Eminescu ce să facem? El exprimă, mai mult în articolele sale de presă decât în poezie, anumite idei care nu sunt în concordanță cu morala și legis lația actuală, nu se adecvează „corectitudinii poli tice”. Cine ar îndrăzni să-l cenzureze sau corecteze pe Eminescu? Cine mai are o creație comparabilă cu a lui? Cine se apropie de geniul lui? S-au găsit unii să-l „corecteze”, totuși, deși creația lor se situează în jurul valorii lui zero. Dar nu mă mai mir de nimic, din moment ce chiar în Marea Britanie a fost „corectat” și „admonestat” William Shakespeare pentru că nu a gândit la 1600 în termenii din anii 2000. Firește, sunt de acord cu faptul că tragedia evreilor și Holocaustul suferit de ei în secolul al XX-lea, ca urmare a aplicării ideologiilor de extremă dreaptă, sunt unice în istorie, dar crimele rămân crime în raport cu oricare ființă umană și discriminarea, xenofobia, șovinismul sunt fenomene generale în istorie. Ele au lovit mulți oameni, indiferent de naționalitatea și de religia lor. De aceea, unii vor spune că nu este corect să facem discriminare prin lege și să-i considerăm vinovați doar pe cei care au atacat o singură națiune sau o religie (confesiune) anume. Dacă vom face așa, va începe un carusel de condamnări post-mortem, fără ca cei vizați să se mai poată apăra. Ei au fost condamnați în mare parte, iar dacă nu au fost, ce rost mai are să-i condamnăm, blamăm și interzicem noi acum, post-factum? Oare nu ar fi mai bine să nu creăm vrajbă acolo unde este nevoie de concordie și pace? Oare nu ar fi mai bine să veștejim relele din viața unora, dar să le prețuim creația validă, importantă pentru istoria culturii, a științei, creația intelectuală în general? Dacă interzicem o stradă cu numele lui Octavian Goga, alta cu numele lui Alexandru Vaida-Voevod, alta cu numele lui Gheorghe I. Brătianu, ce vom avea de câștigat? Va veni repede și cererea de interdicție a operelor acestora? Aceasta ar fi o imensă greșeală, de neiertat, o pierdere irecuperabilă. Orice creator știe că opera nu este totuna cu viața autorului ei. Opera de valoare dăinuie dincolo de viață, care e scurtă: Ars longa, vita brevis.
Societățile civilizate și mature și-au creat ierarhii de valori estetice în cadrul istoriei culturii. Ele nu sunt create prin voința cuiva, de către o persoană anume, ci de către conștiința colectivă, de către opinia publică, de către generații de critici și istorici literari, de mari intelectuali. De ce aceste ierarhii ar putea și ar trebui să fie răsturnate de criterii neestetice, neliterare, neculturale? Creațiile de valoare există și ele se impun de la sine. Dacă în formarea lor nu a intervenit nicio cenzură, de ce să intervină cenzura acum? Cu ce greșesc eu dacă laud poezia Dăscălița de Octavian Goga sau Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade și ce legătură au aceste opere cu anumite atitudini din societate ale autorilor lor? Cine poate să creadă că viața privată a lui Cervantes (care și-a însușit banul public, a fost sclav, a fost excomunicat de Biserică și a colaborat cu pirații berberi) a avut vreun rol în stabilirea valorii capodoperei sale Iscusitul hidalgo Don Quijote de la Mancha? Oare merită să condamnăm rău amintirea bună a unor creatori de valori autentice? Niciun cunoscător al istoriei nu neagă opiniile sau faptele greșite, în contextul legilor și moralei actuale, ale acestor intelectuali, doar că ele nu justifică interzicerea numelor lor astăzi și a statuilor. De la interzicerea unor călăi ai omenirii până la anularea unor opere ale lui Shakespeare este cale foarte lungă, dar ea a fost făcută. Oare asta să fie soluția spre bine a omenirii?
Proliferarea, din păcate, a unor idei condamnate de lege și de istorie este o realitate în lumea contemporană. Legile actuale pedepsesc astfel de manifestări și bine fac. Dar această proliferare nu se poate opri prin noi condamnări retroactive, ci prin toleranță, înțelegere și acceptare. Un lucru important este acela că se cuvine să dăm legi pentru prezent și viitor, nu pentru trecut, să chemăm în justiție pe viii care greșesc acum și în viitor și nu să ne războim cu morții. Este ca și cum am lupta cu istoria, ceea ce este absurd. Atitudinile și faptele neconforme cu morala eternă și cu legile firii sunt condamnate oricum de istorie. O lege de asanare morală are rațiunea de a combate anumite atitudini neconforme din prezent și din viitor, de a exclude din societatea actuală actualizări ale extremis melor, dar nu de a se război cu istoria. Dacă se valorifică moștenirea validă a unor creatori din trecut, fără elogierea erorilor pe care aceștia le-au săvârșit, nu văd unde este pericolul. Damnarea memoriei unor scriitori de valoare sau a unor savanți importanți, ce alta poate să ne aducă decât rezistență și riposte? Oare de așa ceva are nevoie societatea noastră ca să funcționeze mai bine? Oamenii sunt datori, chiar dacă nu uită, să ierte și să ducă lumea mai departe. Ei nu au menirea să distrugă valorile, ci să le conserve și să le perpetueze.