(Fragment din Înapoi la lectură: triptic de retro-critică shakespeariană, volum aflat în pregătire la Editura Prut Internațional.)
Studiile reunite în volum sunt revizuiri ale unor texte ce aparțin altei vârste biologice și altei epoci istorice. Au fost, inițial, concepute la vârsta entuziasmului maxim provocat de întâlnirea cu uriașe personalități ale culturii române precum Leon D. Levițchi, până astăzi considerat cel mai mare anglist român al tuturor timpurilor, cu Silvian Iosifescu, fondatorul Catedrei de Teorie și Critică Literară a Universității din București, cu academicianul Mircea Martin și alții. Un entuziasm dublat de emulația pornită din lectura avidă a scrierilor acestor mentori ce au înrâurit evoluția atâtor generații de filologi. De la Leon Levițchi m-am molipsit de dragostea pentru teatrul Renașterii engleze și pentru traducerea literară, de la el am deprins meșteșugul versificației și al lexicografiei. De la Silvian Iosifescu, coordonatorul volumului colectiv Analiză și interpretare (Editura Științifică, București, 1972), dar și autor al altor texte fundamentale (Literatura de frontieră, Configurație și rezonanțe, Mobilitatea privirii) am învățat că cea mai bună analiză literară nu poate fi decât suma mai multor abordări complementare. Lui Mircea Martin îi datorez modelarea unei anumite atitudini față de interpretarea critică și anume emanciparea de sub orice formă de dictatură estetică, asumarea curajului de a exprima opinii pur personale.
Practic, în varianta originală, aceste texte au fost scrise între vârstele de 22 și 26 de ani, într-o epocă de mari privațiuni specifice societăților comuniste, dar de-o formidabilă efervescență culturală, în care un om cât zece instituții de astăzi, Romul Munteanu, din postura de director al Editurii Univers, a publicat în celebrele colecții „Studii critice“ și „Eseuri“ scrierile fabuloase ale unor mari critici și teoreticieni literari precum Northrop Frye, Tzvetan Todorov, Roland Barthes, William Empson, Gerard Genet, Jean Starobinsky, Wayne C. Booth etc. etc. etc. Era epoca de aur, nu, nu a comunismului, ci a scrierilor critice ample, sistemice opuse volumelor colective din zilele noastre, subsumate unor orientări ideologice în așa-zise „studii culturale“ ce nu mai au nimic de-a face cu noțiunea de literatură sau text literar.
În ordine cronologică, dar nu și în sumarul acestui volum, primul text a fost Shakespeare și mimetismul lingvistic, la origine o lucrare de licență scrisă în limba engleză, cu titlul Linguistic Mimicry in Shakespeare’s Plays. În referatul „asupra lucrării“, datat 18 iunie 1979, Leon Levițchi arăta că
„Lucrarea de diplomă a tov. Volceanov îndeplinește toate condițiile unei teze de doctorat. Tema este originală și deosebit de importantă prin aceea că analizează un aspect major al artei dramatice shakespeariene, dialogul și, în general, diferite tipuri de „preluări“ în ceea ce privește exprimarea (la nivel lexical, gramatical, stilistic etc.). Iar indicațiile metodologice pe care i le-am dat tov. Volceanov nu au constituit pentru autor decât un punct de plecare pentru stabilirea unor clasificări și raportări personale (astfel, mimetismul lingvistic in absentia, in pseudo-praesentia, in praesentia etc.). În sfârșit, dânsul a analizat piese shakespeariene pe care nu le-am inclus în propriile mele cercetări (All’s Well That Ends Well, Pericles, Love’s Labour’s Lost etc.).
Sistematizarea problemelor, abordarea lor, stabilirea legăturilor dintre text și psihologia personajelor demonstrează o gândire matură care, însoțită de o informație remarcabilă, de o putere de muncă ieșită din comun precum și de pasiunea cercetării, definește pe adevăratul om de știință.
Consider lucrarea ca fiind excepțională și, în consecință, propun cu căldură admiterea ei spre susținere orală.“
Era o epocă eroică, fără AI, Chat GPT, Gemini, Wikipedia, motoare de căutare precum Google sau Explorer. Pentru documentare, pentru identificarea unor citate din scrierile lui Shakespeare, trebuia să petreci zile în șir la Biblioteca Națională (la vremea aceea Biblioteca Centrală de Stat), să cauți cuvinte-cheie în Shakespeare Lexicon de Alexander Schmidt (1874) și A Shakespeare Glossary de C. T. Onions (1911). Urma transcrierea acestora în caiete studențești sau pe fișe de lectură, căci la acea dată nici măcar copiatoarele nu apăruseră în România.
Am revizitat acest text și l-am publicat în anul 2004, la Editura Institutul European din Iași, cu titlul ‘Methinks You’re Better Spoken’: A Study in the Language of Shakespeare’s Characters. Am introdus unele adăugiri, mai ales din piesele shakespeariene inedite, traduse între timp de către mine, Doi veri de stirpe aleasă și Eduard al III-lea. A rezultat un palimpsest în care pasajele noi sunt lesne identificabile în trimiterile la texte critice publicate după anul 1979. Din versiunea ieșeană am eliminat pasajele în care contribuiam la disputele legate de paternitatea piesei Pericle, transformându-le într-un capitol de sine stătător în teza mea de doctorat The Shakespeare Canon Revisited. Acest capitol lipsește din versiunea ei românească, Întoarcerea la Marele Will sau reconsiderarea canonului shakespearian (Tracus Arte, 2020, premiată de Academia Română), dar reapare în volumul de față. Ca și în volumul ieșean din 2004, apare în plus față de lucrarea de licență un amplu capitol dedicat personajului Henric al V-lea, la origine o lucrare de conferință datată 1982, la care Leon Levițchi făcea trimitere în Volumul 5 al Operelor lui Shakespeare:
„…o confruntare a comportamentului regelui Henric cu acela al prințului Henric relevă o continuitate susținută, evident, la niveluri deosebite. Astfel, în amândouă ipostazele Henric dă dovadă de curaj, luciditate, simplitate, modestie, autocontrol, iar ceea ce trebuie subliniat cu toată tăria este faptul că talentele actoricești, regizorale, empatice și lingvistic-mimetice ale lui Hal din perioada hanului La Capul de Mistreț se manifestă permanent atât în sala tronului, cât și pe câmpurile de bătălie din Franța. Tânărul cercetător român George Volceanov a demonstrat convingător că Henric este „regele-actor“.
Comentariul era urmat de nota de subsol „În comunicarea sa Henric al V-lea între culise și scenă, ținută la Institutul de Învățământ Superior din Pitești, mai 1982“. (1)
În fine, un alt capitol inedit în raport cu forma inițială a lucrării de licență și cu versiunea publicată la Iași în 2004 este cel despre deghizare, prefăcătorie și mimetism lingvistic ca strategii iezuite ale supraviețuirii, scris sub influența lecturilor mai recente și mai ales sub înrâurirea monografiei Secret Shakespeare de Richard Wilson (2004).
Mimetismul lingvistic shakespearian era o expresie a influenței exercitate de structuralism în România acelor ani. Abordarea interdisciplinară a subiectului, cu discutarea unor aspecte ce țin de stilistică, retorică, lingvistică, psihologie, sociologie, spectacologie, teoria comunicației etc. urmărea identificarea și clasificarea elementelor structurante și a invariantelor (situații dramatice, tipuri de personaje, clișee dialogice) reciclate cu abilitate de către autor. Așadar, lectura mea (juvenilă!) propunea sondarea structurii de adâncime a pieselor shakespeariene.
De altfel, în prefața lucrării de licență, în descrierea opțiunilor metodologice, arătam că „atitudinea mea este inductivă: analiza pieselor shakespeariene va fi efectuată fără niciun fel de idei preconcepute; nicio concluzie nu va decurge din vreo premisă teoretică, ci, dimpotrivă, textul shakespearian este cel care va conduce la concluziile ultime. Asta înseamnă că metodele folosite derivă din lectura textelor și nicidecum nu vor fi impuse cu de-a sila chestiunilor discutate. Inducția va fi însoțită de intuiție, în consens cu sfatul dat de Leo Spitzer studenților săi: «Să citim până când o particularitate lingvistică oarecare ne va izbi atenția.» (2) De aceea, sunt conștient că rezultatele acestei lucrări depind în mare măsură de abilitatea mea de a sesiza elementele «frapante» din limba lui Shakespeare.“
În continuarea preambulului meu treceam în revistă nivelurile abordării personalizate: descriptiv, explicativ și, în final, interpretativ. Cât despre relativitatea sintagmei mimetism lingvistic, îl invocam în apărarea mea pe Erich Auerbach citat de Silvian Iosifescu în legătură cu folosirea „conceptelor fluide“ în critica literară, inconsecvența intenționată și metodică cu care sunt folosiți unii termeni în „compararea, regruparea sau definirea fenomenelor unul în raport cu celălalt“. (3)
Primul studiu din sumarul volumului de față este o introducere în ceea ce am putea numi catoptrica shakespeariană. Inițial, Oglinzile lui Shakespeare a fost un articol de conferință scris pentru ediția din 1980 a Festivalului Shakespeare de la Cluj în colaborare cu fostul meu coleg de facultate, prozatorul și traducătorul literar Sorin Moise. Ideea ne-o dăduse lectura superbei monografii Oglinda a lui Jurgis Baltrušaitis. Din motive oculte, organizatorii clujeni au anulat prezența noastră la eveniment. Fără Google, la vremea aceea nu am putut afla dacă Festivalul a mai avut loc sau, pur și simplu, a capotat. Articolul a rămas într-un unic exemplar dactilografiat (copia la indigo a originalului trimis clujenilor), care, în timp, s-a pierdut. Mai exact, l-a pierdut prietenul meu Sorin într-un tren care îl ducea de la București la Călărași. Apariția, în anul 2001, a versiunii englezești a studiului Sabinei Melchior-Bonnet, The Mirror: A History, mi-a resuscitat interesul pentru prezența oglinzii (ca metaforă, imagine, simbol) în opera lui Shakespeare. Am revizitat vechile fișe de lectură (adică transcrierile unor citate ce cuprindeau cuvântul-cheie oglindă) și am dezvoltat rămășițele articolului pierdut în volumul ‘The Eye Sees Not Itself but by Reflection’: A Study in Shakespeare’s Catoptrics and Other Essays, publicat în anul 2006 la Editura Universitară din București. Am plasat acest studiu în fruntea sumarului din volum deoarece ultimul capitol discută oglinda ca simbol al mimesis-ului, constituind un preludiu la mimetismul lingvistic shakespearian.
Slalomul printre citate și micro-texte din acest studiu trădează și el lecturile de la vârsta studenției, printre care s-au numărat volumele de critică tematistă sau de identificare ale lui Jean Pierre Richard și Georges Poulet, veritabile colaje de citate din operele analizate, însoțite de comentarii parcimonioase. În fond, doar simpla trimitere la un citat ar trebui să-l pună în gardă pe cititor, să-i activeze interesul pentru sesizarea unor serii omoloage sau diferențe specifice între elementele componente ale unei opere literare. În fine, al treilea text din volum, punctul de plecare al unui posibil studiu comparat Shakespeare-Wagner, a fost scris în anul 1982. În primăvara anului 1983 l-am predat prestigioasei reviste Secolul 20. A rămas nepublicat din motive pe care le detaliez în partea introductivă a articolului. Ca o curiozitate de arheologie filologică, prezint în anexă și notele și observațiile Profesorului Levițchi.
Se pune întrebarea firească: mai are rost publicarea tardivă, în limba română, a acestor texte critice din alte vremuri? Aceeași întrebare mi-am pus-o și când am publicat Întoarcerea la Marele Will sau reconsiderarea canonului shakespearian, versiunea mult revizuită, adăugită, adusă la zi a monografiei The Shakespeare Canon Revisited. Răspunsul l-am formulat într-un articol despre istoria criticii shakespeariene românești de la 1945 până-n zilele noastre, publicat în cadrul unui proiect european de cercetare științifică în revista cehă Theatralia (4). Adevărul (trist? benefic?) este că, în condițiile globalizării din ultimele decenii, specialiștii din varii domenii științifice și culturale se adresează tot mai mult, ca să nu spun de-a dreptul exclusiv, satului global în limbi de circulație internațională, neglijând complet publicul local. În domeniul meu de competență, de pildă, numeroși filologi angliști și americaniști au luat calea Occidentului, ocupă poziții de vârf în învățământul britanic sau american și publică la edituri prestigioase, dar… deloc în limba română. Apare un paradox: figuri de largă recunoaștere internațională ajung să fie cvasi-necunoscute în propria lor țară, cu un impact zero asupra publicului indigen. Nicoleta Cinpoeș are o revoluționară teză de doctorat despre receptarea și istoria scenică a lui Hamlet în România publicată la o importantă editură americană și recent a îngrijit un volum apărut în seria The Arden Shakespeare, dar este complet necunoscută cititorilor din România. Până și universitarii care nu au emigrat sunt constrânși de cutumele academice să publice în reviste de strictă specialitate, exclusiv în limbi străine. Se produce, astfel, o falie, o ruptură înlăuntrul culturii naționale între producătorii și consumatorii de valori culturale.
Există în oceanul global și câțiva stropi de culoare locală: scrierile recente ale eminentului medievist Adrian Papahagi (seria Shakespeare interpretat de Papahagi, lansată în anul 2020 la Editura Polirom, Iași) și cele ale Piei Brînzeu (Fantomele lui Shakespeare, două volume, 2022 și Shakespeare între cer și pământ, 2024, Editura Universității de Vest, Timișoara). Papahagi și Brînzeu fac un mare serviciu culturii naționale readucându-l pe Marele Will în atenția publicului român. Am recenzat cu bucurie scrierile colegilor mei, veritabile modele de educare estetică a cititorilor de toate vârstele. Mi-a făcut plăcere să constat că „Seria Papahagi este produsul libertății de expresie a unui erudit neînregimentat în vreuna dintre orientările ideologice ale criticii shakespeariene contemporane, că autorul alege imersiunea în text, pătrunde în structura lui de adâncime și, prin focalizare și zoom, stabilește relații nebănuite între diferite aspecte ce țin de limba personajelor, caracterizare, intrigă, simboluri… Metoda relaționării recuperează viziunea organicistă asupra operei literare elaborată de S. T. Coleridge, unul dintre fondatorii criticii literare moderne: Adrian Papahagi ne reamintește un lucru uitat de critica postmodernă, importanța relației dintre părțile constitutive ale operei literare și operă în întregul ei.“ (5)
Despre Shakespeare între cer și pământ am arătat, printre altele, că „studiul Piei Brînzeu este un uriaș colaj de imagini în care apar elementele cosmice – am numărat peste cinci mii de citate decupate din piese și poeme –, un fascinant exercițiu de close reading ce îmbogățește sensurile operelor discutate; felul în care mânuiește Shakespeare aceste imagini atestă, pe de o parte, momentele lui de maximă inspirație și originalitate, iar pe de alta, modul în care, aidoma unui disc-jockey avant la lettre, preia și re-mixează tot ce au mai bun de oferit precursorii și contemporanii săi.“ (6)
Cred că există o înrudire spirituală între mine și colegii menționați mai sus: toți trei privilegiem lectura, relația autor-text-cititor nemediată de niciun felul de teorii care mai de care mai năstrușnice și mai efemere. În demersul nostru contează ce-mi spune mie textul lecturat și ce relații pot stabili eu însumi între detaliu și întreg sau între un text și altul (al aceluiași autor, al unor autori diferiți, precursori, contemporani, succesori, cu trimiteri până în antichitate sau cu reveniri până în zilele noastre). În concepția noastră, poate nicicând mărturisită public, rolul criticii nu este acela de a oferi soluții unor minți leneșe (ca profesor de literatură întotdeauna am încurajat gândirea creativă a studenților mei, nu toceala și regurgitarea unor interpretări critice, fie ele cât de ilustre). Principala menire a criticii literare, cred eu, este aceea de a stimula curiozitatea cititorului, apetitul lui pentru lectură, dorința de a afla mai multe despre un autor. Critica trebuie să fie catalizatorul, nu produsul final pus pe tavă consumatorului.
Sper că, prin textele reunite în acest volum, cititorilor li se vor revela unele aspecte ale operei shakespeariene la care s-au gândit mai puțin sau, poate, deloc; și că aceste revelații îi vor îndemna să se apropie și mai mult de opera unui autor care, prin profunzime și volum, este, practic, insondabilă, putându-ne oferi infinite interpretări critice și clipe de încântare.
_____________________________________________________________________
1 Leon D. Levițchi, Comentarii la Henric al V-lea, în Shakespeare, Opere, Vol. 4, Editura Univers, 1985, pp. 436-437.
2 Leo Spitzer apud N. D. Rață, „Critica stilistică”, în S. Iosifescu, ed., Analiză și interpretare, ed. cit., p. 35.
3 Erich Auerbach apud Silvian Iosifescu, Configurație și rezonanțe, Editura Eminescu, București, 1973, pp. 298-299.
4 G. Volceanov, „Shakespeare on the Page in Romania: before and after 1989”, Theatralia, no. 24, 2021, Special Issue: Shakespeare in Central Europe after 1989, pp. 33-46.
5 V. George Volceanov, „Un Shakespeare bine interpretat”, Steaua, 9/2021, pp. 42-43.
6 V. George Volceanov, „Shakespeare și elementele cosmice”, România literară, nr. 19/2025.