Antologia critică a lui Răzvan Voncu, Profiluri literare clujene (Casa Cărții de Știință, 2026) grupează articolele scrise despre cărțile scriitorilor clujeni fără pretenția de exhaustivitate, ținând cont de multiculturalismul inerent unui spațiu de vocație mitteleuropeană, astfel că scriitorii maghiari se regăsesc firesc alături de cei români și fără intenția de a compune o istorie din cronici de carte. Prefața cărții este un loc al clarificărilor, poziționărilor și delimitărilor pentru un critic literar care are simțul nuanței și o anvergură teoretică indeniabilă. Din start, Răzvan Voncu respinge ideea de geografie literară, și cu ea întreaga filieră teoretică pornită în România cu Cornel Ungureanu și recuperabilă pe un alt nivel cu studiile Andreei Răsuceanu, dar și implicit studiile cantitative ale lui Franco Moretti sau cele de geocritică ale lui Bertrand Westphal, pentru simplul fapt că este interesat de critică, actul critic fiind în esența lui unul de discernământ axiologic. Autorul simte nevoia să clarifice noțiunea de „scriitor clujean“, încercând cumva maieutic să o relie feze prin invalidarea treptată a unor posibile criterii de afiliere, locul nașterii, studiile, inclusiv cele uni versitare, făcute în Cluj, Clujul ca loc de scriere al operei etc., observând faptul că o serie de scriitori care s-au format în cadrul Universității clujene (Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura sau Nicolae Prelipceanu) s-au depeizat, alții s-au adăugat ulterior lumii clujene (Blaga), alții formați în Cluj au refuzat să revină (Radu Stanca), alții dimpotrivă, nu au mai putut reveni ( I.D. Sîrbu). Niciuna dintre aceste ocurențe nu i se par reliabile așa că autorul apelează pe filieră blagiană la o identitate care rezonează în morfologia culturii, „un mod clujean de definire a literaturii“ care are în centrul lui „tocmai orizontul național și european, deci refuzul provincialului.“ Un termen care i-ar fi stat la îndemână criticului, termen cu care au operat inițiatorii proiectului „A Treia Europă“, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieș și Adriana Babeți, legat de ceea ce Milan Kundera numea „context median“ ar fi fost chiar mitteleuropeismul culturii transilvănene în ansamblu, care include însă și Banatul, ceea ce ar fi lărgit, ce-i drept, granițele clujismului. Definiția rămâne laxă, dar dificultatea găsirii unei esențe clujene ține de chiar metabolismul culturii și civilizației românești în unități statale diferite, dar cu aceeași limbă.
Sunt rezervat cu privire la ideea unui vector cultural național care a fost în secolul XIX moldovenesc (teoria lui Garabet Ibrăileanu merge în aceeași direcție), în prima jumătate sau chiar tot secolul al XX-lea muntenesc și în secolul XXI s-ar fi deplasat în Transilvania care „a devenit «locomotiva» a cărei vitalitate alimentează mișcarea întregului «tren» al literaturii române.“ Și aceasta pentru simplul fapt că se poate observa acționând în cultura română această forță centripetă a capitalei care deplasează în permanență provincia la centru (și afirm aceasta de pe poziția unui provincial asimilat!). Faptul este teoretizat la o altă scară de către Pascale Casanova în Republica mondială a literelor în ce privește raportul centru-periferie în cadrul culturii europene, dar simpla privire aruncată în istoria literaturii face vizibil fenomenul, deplasarea junimiștilor cu arme și bagaje în capitală, cu tot cu Titu Maiorescu și Mihai Eminescu, a Vieții românești de la Iași la București, ecloziunea generației șaizeciste și optzeciste în capitală, sau astăzi cu generațiile mai noi sau mai vechi de prozatori care se mișcă spre centru (Gabriel Chifu, Bogdan Alexandru Stănescu, Augustin Cupșa,Tudor Ganea, Bogdan Răileanu, George C. Dumitru, George Cornilă etc.). Dar Clujul joacă un rol important în sine, nu de subordonată, nici de vector, prin însăși puntea de contact pe care o realizează cu Europa Centrală și civilizația ei. La rândul său, Răzvan Voncu încearcă să se poziționeze în această ecuație, drept „clujean indirect“, asumând afinități cu tipul de cultură și civilizație de care Clujul aparține.
Chestiunea identității cultural-literare nu este un simplu moft teoretic, ci constituie o temă a volumului, abordată indirect, oblic, plasată în regimul raportului tensional cu centrul, în zona delimitărilor, a nuanței, pentru care criticul are senzori foarte sensibili. Altfelitatea Clujului este revendicată „spiritual“, atât estetic, cât și sub semnul unui ethos particular. Spre exemplu, nucleul euphorionismului, corydonismul ca tardodecadență explorată în dimensiunea sa hiperestetizantă denunțat ca utopie de către critic în ceea ce-i privește pe cerchiști își are complementul în ethosul camusian, existențialist, al lui I.D. Sîrbu, primul se construiește livresc cu un tip de teatru rămas în manuscrisele lui Stanca, cel de-al doilea experiențial, direct, cu un teatru crud, care-i aduce unui autor precum I.D. Sîrbu o condamnare.
Nu am cum să sintetizez numeroasele articole care au crescut uneori din aceeși tulpină, articole consacrate unor autori dintre care unii autorități incontestabile, recunoscute dincolo de granițele Clujului, Transilvaniei, cum sunt Marta Petreu, Corin Braga, Adrian Marino, Irina Petraș, Ion Vartic, Ovidiu Pecican etc. Voi alege două exemple, un poet, Ion Mureșan, și un prozator, I.D. Sîrbu, pe care, de curând, Uniunea Scriitorilor l-a onorat la Petroșani cu un colocviu național care-i poartă numele și care este dedicat memorialisticii, eseului și evident, operei sale. Articolele despre I.D. Sîrbu au în vedere apariția operei de sertar, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal, romanul Adio, Europa! și a volumului de corespondență Traversarea cortinei. I. D. Sîrbu este un cerchist atipic, ceea ce-l diferențiază de colegii săi de Cerc ține nu doar de experiența carcerală pe care o are în comun cu o parte dintre ei, ci de ethosul rezistenței antitotalitare și a unei lucidități exemplare care-l aproprie de figuri majore precum un Czeslaw Milosz sau Adam Michnik. Reflecțiile morale, politice, antitotalitare din jurnalul său, reluate în altă cheie și în romane sau corespondență, au făcut din el, cu o expresie memorabilă, „un moralist al istoriei“. Răzvan Voncu realizează o analiză de profun zime a operei trecută prin filtrul alegerilor destinale pe care le face scrii torul care nu își propune să scrie altfel, plasându-se într-o zonă a experi mentului estetic, ci despre altceva. Criticul îl opune pe cel care se opune fără a nega, unei literaturi postmoder ne, aflate în căutarea altor mijloace de expresie. Insistența pe conduita lui Gary Sîrbu este firul roșu care traversează toate articolele, ceea ce-l asociază, est-eticii Monicăi Lovinescu susținând clivajul dintre o literatură suferită („cea născută dintr-o asemenea expe riență de factură inițiatică“) și una nesuferită („în care autorul vor bește din «cărți»“). Temele adiacente, rapor tul dintre Est și Vest, clairifi cările ideologice cu privire la stânga la care aderă I.D. Sîrbu, nici comunistă, nici social democrată, au ca reper profilul moral al scriitorului.
Probabil că apariția jurnalului, a romanului și a corespondenței îi lăsa impresia criticului că are loc o binevenită și necesară reașezare canonică, I.D. Sîrbu fiind plasat în vârful ierarhiei literare postbelice, fapt care nu s-a petrecut, din păcate, nici după apariția unor cărți care i-au fost dedicate de către Daniel Cristea Enache, Antonio Patraș, Nicolae Oprea, și relativ recent, de Clara Mareș cu privire însă la dosarul de urmărire informativă. Mi se pare că abia în acești ani opera lui I.D.Sîrbu intră într-o nouă etapă de reevaluare așa cum s-a întâmplat cu opera poetică a lui Mircea Ivănescu. Interesant totodată este că I.D.Sîrbu nu exclude din reflecția sa geografia, socotindu-se un exilat la Craiova sau ceea ce el numește Isarlâkul, pentru a trasa granița dintre o Transilvanie de care-i era probabil dor și Valahia eternă a Miticilor. O anumită conduită morală este constanta sub care așează un ethos clujean, îi includ aici pe Radu Stanca, Lucian Blaga, Liviu Rusu, Adrian Popescu, Ioana Em. Petrescu, Marian Papahagi, Nicolae Prelipceanu etc. Dar nici reversul nu lipsește, pentru că e dificil să rezolvi ecuații complicate moral, precum cea a lui Ion Negoițescu, Nicolae Balotă, A.E.Baconsky, Mircea Zaciu etc.
Celălalt caz avut în vedere este un mare poet, Ion Mureșan, („Optezistul/mul clujean“) în opera căruia Răzvan Voncu încearcă să identifice un specific clujean al optzecismului standard dat de careul canonic al poeților apăruți în antologia Aer cu diamante, Traian T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Florin Iaru și Ion Stratan, lărgind concentric cercul la poeții din antologia Cinci, și la afilieri ulterioare. Ce-l deosebește pe Ion Mureșan nu ține doar de structura sa intimă, de formația sa, cu absolvirea Facultății de Filozofie de la Cluj, ci și de context, cel echinoxist, deci cultură serioasă, cu aparté-ul unui ludic „oarecum neobișnuit la un ardelean“ (această afirmație poate fi recuperată și în contul lui Ioan Groșan!). Observații de mare finețe sunt marca indelebilă a criticii lui Răzvan Voncu care știe să aprofundeze un studiu de caz mergând către infinitezimalul nuanței, dar și să ridice pe un plan de sinteză observațiile obținute acolo. Una dintre acestea mi se pare o cheie esențială în înțelegerea poeziei lui Ion Murșean și anume că „ludicul din poezia lui Mureșan e mai întotdeauna grav și are frontieră directă cu tragicul“. Într-adevăr, nu poezia americană i-a stat la căpătâi, nici livrescul imens din care se alimentează optzeciștii lunediști. În materie de infuzie de oniric și absurd, Ion Mureșan ar fi chiar un precursor, dar pe filieră suprarealistă, al bucureștenilor. Numai că optezismul clujean n-ar exista decât ca expresie a unei singularități, prin Ion Mureșan însuși, poetica sa fiind „complet diferită de cea a oricărui coleg de generație“. Estetic și etic sunt două dimensiuni care își precizează deopotrivă relația simbiotică și tensională, de aceea atunci când nu apare în toată splendoarea sa gravul, tragicul, temele existențiale sunt disimulate într-un ludic „gratuit, la suprafață, dar atroce și ușor absurd, în profunzime.“
Volumul de față evidențiază încă o dată acribia, inteligența critică, spiritul de finețe al unui critic de cursă lungă, cunoscător în profunzime al literaturii române, pentru care decupajul clujean constituie rama unui tablou de familie în care se inserează cu propria sa operă.