Din cele peste șase sute de pagini ale ediției-eveniment a capodoperei lui Constantin Țoiu, Galeria cu viță sălbatică (Editura Cartea Românească, 2025), mai bine de cinci sute sunt rezervate romanului propriu-zis, ajuns acum la a șaptea ediție, iar cele aproape două sute de pagini care rămân sunt ale criticului și istoricului literar Marius Miheț; studiul introductiv, reperele biobibliografice din Viața în fragmente, dosarul de receptare critică și, mai ales, notele care însoțesc textul alcătuiesc ceea ce aș numi romanul romanului lui Constantin Țoiu, la fel de pasionant pe cât este însăși capodopera prozatorului, prezentată cititorului de azi într-o splendidă ediție critică. Astfel, Viața în fragmente este biografia unui prozator scrisă de un alt prozator: logica narativă impecabilă, rostogolirea evenimentelor într-un ritm alert fără a uita, însă, niciun amănunt și, mai cu seamă, descoperirea unor teme literare în viața scriitorului devenit personaj reprezintă legăturile care face textura unui admirabil text critic și de reconstituire istorico-literară al lui Marius Miheț, un critic literar înzestrat cu un frapant fler detectivistic, dar și cu știința scrisului artist, cu apăsate mărci literare, reformulând viața și opera lui Constantin Țoiu într-un „roman“ fermecător. Marius Miheț nu lasă nimic deoparte și nu face nicio observație la întâmplare, fără argumente solide: rădăcinile în Salonic, cu tatăl Tomas Sotir Țoghiu, „un mic negustor de origine aromână“ și mama Ifigenia Ioanis, alături de care scriitorul va călători în orașul natal, Corița, din sudul Albaniei, la granița cu Grecia, copilăria de la Urziceni, cu lăutarii din „triburile lui Carabulea și Olmazu“, dominată de figura „poliglotului“ Garabet, armean musulman devenit „substitut al tatălui“, care fascinează copilăria „micului Constantin“, legând-o de „negustorul-cu-povești-orientale“, stimulând imaginarul fastuos al scriitorului. Marius Miheț reconstituie, cu aceeași fidelitate și în aceeași atrăgătoare cheie narativă a discursului istorico-literar, evenimentele ce se înșiră în ordine cronologică și care restituie figurile memorabile ale contemporanilor, întâlnite în „naveta reportericească“, regăsite în arhivele poliției politice din vremea tulbure a „obsedantului deceniu“ șase, într-un trio matein, împreună cu Ion Negoițescu și Nicolae Balotă, descoperind printre figurile evocate câteva dintre „cheile“ din roman (Belu Zilber, Paul Georgescu, Titus Popovici) și consemnând traducerile pe care le stilizează: seria impresionantă a acestora, reportajele, primele încercări literare semnate cu pseudonimul „Radu Plavie“, notele scriitorului, rămase în reviste și tot ceea ce vor fi consemnat apropiații, precum Fănuș Neagu, de care îl leagă și evenimente strict biografice, tabletele prozatorului însuși alcătuiesc o întreagă papirosferă structurată în figura unui scriitor emblematic al literaturii noastre contemporane: lui Marius Miheț nu-i scapă nimic din ceea ce va fi fost scris despre „eroul“ romanului său biografic.
Notele de însoțire, o pasionantă lucrare detectivistică a criticului, din subsolul paginilor romanului reintrodus recent în circuitul lecturii într-o impresionantă ediție critică, tipărită la Cartea Românească într-un „lux“ pe măsura operei și a studiului lui Mariu Miheț sunt foarte numeroase și savuroase, cu incursiuni în istorie, mitologie și filologie. Astfel, notele despre onomastica personajelor (Praxiteea, „stăpâna salonului“ numit „Vizuina cu hoți“, o „doamnă foarte inteligentă și distinsă ce greșise secolul“, Chiril Merișor care poartă numele Sfântului Chiril al Alexandriei, Puiu Cavadia care trimite la originile grecești ale unor familii bogate, creatoare ale unor „legende locale și regionale“), semnificația mitologică a unor termeni precum anemonele care „metaforizează relația Brummer-Praxiteea“ ori proiecția istorico-lingvistică a unor sintagme citate în original (“istoria merge înainte“, „fiecare trebuie să primească ce i se cuvine prin drept“, „Înapoi, Satană!“), versuri cum sunt cele din Tristele lui Ovidiu, sensurile din roman ale unor cuvinte de felul „noroc“, „hazard“ și „prodigalitate“, apoi, notele despre Murillo, Goya, Bartolomeu Esteban y Perez, Jusepe de Ribera, Breugel, pictorii care „îl impresionează pe scriitor“, trimiterile lui Marx, Jean Anouilh, Ibsen, Jean Giono, Mateiu Caragiale, Sfântul Augustin, Terențiu, Henri Lefebre, Nazim Hikmet, contactul cu adaptări cinematografice ale operei lui Dostoievski, cu deosebire, aceea după Idiotul într-o relație intertextuală (Chiril, spune Marius Miheț este un „idiot modern, autohton“), corespondențele culturale cu Arghezi, Verdi, Hemingway, Vercingetorix, Cassis, o oază culturală de pe Riviera franceză, pe care o aseamănă cu Jurilovca din Deltă, Arhitratikon, „comoară a limbii“ ori cu Izot, „în legătură cu oamenii Deltei“, rescrierea Psalmului 90 și nume precum Bunghez care, conform lui N. Steinhardt este Petru Dumitriu, dar și cu marcă americană de pantofi, „Hugh Puppies“ – toate notele însoțitoare ale textului reeditat susțin „seria intertextualităților din Galeria cu viță sălbatică“.
Un masiv studiu introductiv prefațează ediția gândită „împreună cu autorul din 2007“, unde criticul urmărește foarte strâns geneza romanului Galeria cu viță sălbatică. Fire de „kafkian balcanic“, un „clasicist fascinat de modernitate“, Constantin Țoiu intră în lumea literară a „stalinismului agonic“ de la începutul anilor ’50, citind, traducând, asumând, în timp, alianțe literare care îi vor furniza sursele primare ale romanului. Marius Miheț urmărește, după cum spune el însuși, „biografia ideilor unui roman în care se strâng, vreme de două decenii, informații, idei și rescrieri poziționate adesea la marginea paroxismului“. Între ideile care generează romanul, Marius Miheț notează psihismul primar al lui Raymond Ruyer, căruia îi traduce Elemente de psihologie, numinorismul lui Jung, teoriile lui Kant, Wilde, Shakespeare și „viziunile“ lui Stendhal și Balzac, apoi, publicistica din revistele Teatrul, Viața Românească, Gazeta literară, Luceafărul, România literară pentru că, iată, „tactica din publicistica lui Țoiu comunică strategia din Galeria cu viță sălbatică“, amintirile cerchiștilor de la Sibiu și ale „Crailor de București“, întâlnirile din casa lui Mihai Rădulescu și conexiunea cu Titus Popovici „în care găsește surprinzător un opozant al sistemului“, traducerea volumului de versuri al lui Vasili Axionov. Marius Miheț dă importanța cuvenită întâlnirii „grupului“ de la România literară, găsind în premisa „irezistibilului roman central-european“ multe dintre informațiile și ideile lui Nicolae Manolescu, G. Dimisianu și Adriana Bittel; mai mult încă, având primele pagini scrise în 5 ianuarie 1969, cum precizează criticul, un rol proeminent în geneza și elaborarea romanului îl are soția, Karin Rex, cu știința ei de a-l „echilibra prin organizarea scrisului constant și susținerea intelectuală“. Analiza structurală a cărții aduce una dintre izbânzile certe ale lui Marius Miheț care explorează, în romanul lui Țoiu, mai multe romane; Galeria cu viță sălbatică, cum dovedește criticul, se află un roman de idei, cu o „intrigă de idei“, un roman satiric, în carnavalesc și ficțiunea burlescă, pledoaria neorealistă și „flamboaianta expresivitate vizuală“ în strânsă legătură cu ideile pe care i le oferă pictori celebri, aici, cu deosebire, Breugel, unde găsește „metafora continuității, a vieții concrete, dar eterne“, registrul livresc parodic, romanul sentimental și cel oniric, „ignorat de interpreți“, mostre de „postmodernism autohton“, precum artificiul ingenios al „prologului mitometeorologic“, contrafactualul „ca metodă alternativă la realitatea istorică“ și autoficțiunea ce se relevă în amintirile copilăriei lui Isac, „țap și duhovnic“, cum îi spune Chiril Merișor, romanul epistolar din „excursul dinamic și încărcat de umor și colocvialitate“, poetica discontinuității și metaficțiunea, romanul decadent și cel cosmopolit care „conduce narațiunea în ficțiunea apocaliptică“, parabolă a conștiinței teoretice a lumii și istoria retragerii elitei din viața socială.
Interesat, mai cu seamă, de anatomia ideilor, Marius Miheț oferă în studiul său dens imaginea unui roman care rezistă la orice lectură, păstrând după șapte ediții, iată, succesul de public cu toate că „romanul lui Țoiu era dificil de citit și decriptat“. Marius Miheț epuizează toate unghiurile de vedere și modalitățile de abordare a romanului, de la critica genetică la aceea structurală și tematistă, într-un studiu viu care mustește de idei fertile, oferite de romanul însuși, cu structura sa labirintică, dar și de conexiunile cu alte lumi literare, intertextualitatea, într-un univers de hârtie unde se află viața autorului și a cărții sale emblematice, cu sângele și carnea lor.