Edițiile critice au rezultate interdisciplinare. Îngrijitorul de text necesită să-și ancoreze pregătirea temeinică în câteva discipline: lingvistică, istorie, hermeneutică, fenomenologie (pentru a studia procesele conștiinței auctoriale). Un astfel de intelectual – anacronic, din păcate, pentru epoca supra-specializării – ar considera orice tip de text o actualizare sau o selecție ipotetică, realizată după consultarea unor materiale cărora le atribuie coerență gramaticală și semantică. Aici intră: notații fulgurante toponimice, onomastice ori cronologice; grupaje de fraze așezate pe orizontala și pe verticala paginii; ciorne în creion; pasaje interliniare, deosebite, eventual, prin culori; bruioane hașurate de autor, la care, aparent, a renunțat definitiv; fragmente de portret, capitole neîncheiate; versuri (unele interpolate); variații de scriere ale aceluiași cuvânt; lecțiuni incerte și greșeli; dactilograme corectate sau cenzurate în redacții (edituri) etc. Prin această abordare s-ar evita preocuparea pentru reconstruirea unui model ne varietur, după cum a semnalat cercetătoarea franceză Almuth Grésillon, a cărei competență s-a ilustrat în critica genetică („Les manuscrits littéraires: le texte dans tous ses états“, Pratiques, no. 57, 1988). În aceste condiții, depășim blocajul textului finit, închis, rotunjit. Fiecare versiune are legitimitatea să fie adusă la cunoștința publicului, apoi citită și chiar comentată.
Sigur că, în sistemele monopartid și în regimurile unde cenzura se instituționalizează, discuția se complică, deosebindu-se o serie de particularități. În aceste situații, manuscrisele (Petru Dumitriu, Biografii, Autobiografii și Memorii contemporane), la fel ca volumele remaniate la republicare din cauza ingerințelor statului, sub așa-zisa supraveghere din partea autorului (G. Călinescu, Cartea nunții: 1933, 1965), precum și cărțile realizate cu amprenta propagandei oficiale, beneficiind de reeditări pe durata vieții unui scriitor (Camil Petrescu, Bălcescu: 1949, 1952), nu constituie simpli martori ai etapelor de lucru, ci documente ale unor conștiințe aflate în negociere cu sine și cu lumea, cu propriile aspirații și cu grila procustiană a politicii. Critica genetică devine astfel un instrument nu doar filologic, ci și hermeneutic, capabil să surprindă nuanțele, ezitările, corecțiile, eliminările dictate de presiunile vremurilor, adaosurile insistent solicitate și compromisurile. Voința autorului este o variabilă fragilă în contextele represive, iar modificările suferite de scrieri sunt, în mod amalgamat, și concesii benevole, comise înainte de predarea scrierii, și cedări inevitabile, forțate de lectura cenzorilor. Pentru o ediție filologică, alegerea textului este, bineînțeles, un aspect definitoriu, pe care însă nu trebuie să-l idealizăm. Ar fi util totuși să privim către școlile de Editionswissenschaft (Germania), de textual scholarship (Marea Britanie, SUA) sau de génétique textuelle (Franța), în efortul de a asimila cât mai eficient dezbaterile referitoare la criteriile de selecție și de interpretare a surselor.
Ca să se ajungă la rezultate complexe, perseverența editorului e însoțită de pasiune pentru o sumă de amănunte: pentru scotocirea printre hârtii mototolite; pentru verificarea renumerotării paginilor; pentru citirea unor cuvinte izolate; pentru recunoașterea câtorva pasaje anulate prin tăieturi; pentru găsirea unor interpolări în șpalturi, care n-au mai fost incluse în ediția princeps; pentru recuperarea unor verigi lipsă; pentru descoperiri senzaționale; pentru rezolvarea unor probleme ale cunoașterii. Îngrijitorul de text nu desconsideră nicio situație grafică din arhiva unui scriitor. Așa-zisul balast poate deveni protagonist al aparatului critic. Produsul tehnologic – papirus, pergament, hârtie, interfață digitală –, care susține prezența vizuală a textului, este unica probă obiectivă a existenței acestuia. Diverse orientări teoretice s-au pus de acord în această privință: franceză (Paul Ricoeur), germană (Heinrich F. Plett), anglo-americană (G. Thomas Tanselle). Textul se discerne după consultarea unei liste de produse artizanale, ceea ce contribuie la mai buna înțelegere a drumului parcurs de la primul gând (imaterial), la palimpsestul redactărilor, la tipărire, urmărind apoi corecturile efectuate pe câte un exemplar al cărții etc. Intervine astfel o distincție între editologie (critica filologică/ critica variantelor), având scopul de a stabili care ar fi limitele unui text încadrabil între coperte, și critica genetică, al cărei obiect este totalitatea manuscriselor aflate în relație directă cu o operă.
Există câteva inerții ale cercetătorilor din România, asupra cărora nu vom insista. E suficient să amintim principiul ultimei forme antume, care a guvernat, decenii în șir, editologia de la noi. În realitate, vorbim despre un reflex, nu despre o cauză în sine. Când s-a confruntat cu bruioanele romanului Străina de Hortensia Papadat-Bengescu, dar și cu prejudecata textului coerent în proporții ample, Gabriela Omăt a schimbat paradigma, fiind mai aproape de opiniile exprimate de Almuth Grésillon și de Hans Walter Gabler („Beyond Author-Centricity in Scholarly Editing“ (Journal of Early Modern Studies, vol. 1, n. 1 2012, pp. 15-35), fără să le fi cunoscut obligatoriu: „Rezolvarea aleasă în cele din urmă a trebuit să asume o modalitate experimentală, neortodoxă față cu rigoarea principalelor norme academice ale edițiilor critice: textul de bază unic și înregistrarea variantelor în cadrul aparatului critic. Miza a fost restrânsă la găsirea unei formule de expunere cu vizibilitate egală a întregului material, corectă filologic, în profitul reluărilor ulterioare la care ar trebui să sperăm“ (Editarea corpusului de texte „Străina“. Mențiuni special, în Hortensia Papadat-Bengescu, Opere. III. Romane: „Străina“ – ipoteză de reconstituire, text stabilit și note de Gabriela Omăt, studiu de arhivă și selecția lotului manuscris Străina de Elena Docsănescu, studiu introductiv de Eugen Simion, București, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, 2012, p. 1527). De fapt, neracordându-și explicit concepția la metodologii occidentale, Gabriela Omăt făcea, fără să știe, critică genetică.
Putem extinde metoda aplicată de Gabriela Omăt asupra unui grupaj larg de texte din cultura română. Opera lui M. Eminescu este edificatoare în acest sens. Pe de o parte, ediția de Poezii (Socec, 1883) a fost girată de T. Maiorescu. Pe de altă parte, Povestea magului călător în stele și Avatarii faraonului Tlà sunt titluri atribuite de G. Călinescu. Nu știm și nici nu e nevoie să stabilim dacă o strofă din Convorbiri literare este conformă cu ultima dorință eminesciană sau dacă nu cumva lada cu manuscrise conține doar proiecte pe care scriitorul le considera necizelate, nepregătite să iasă de sub tipar. Istoricul literar are posibilitatea să aleagă, potrivit unui set de principii, un text asupra căruia să nu aplice ipoteza că ar fi cel „de bază“. Prejudecata „variantelor“ a fost temperată prin coagularea unui scenariu epic credibil (acceptabil), în care editorul devenise coautorul Străinei: „După mai multe montaje de probă (patru, iar pe anumite tronsoane cinci sau chiar șase), am socotit acceptabilă versiunea prezentată ca secțiune principală a ediției de față și care conține aproape întregul lanț narativ al romanului. Totuși, câteva absențe importante sunt de menționat: moartea lui Marcian, întâlnirea Inei cu Leopardul care tocmai o vizitase pe Elena și, din păcate, versiunea completă a finalului“ (Ibidem, p. 1533). În genere, din cauza spațiului alocat și a costurilor, edițiile tipărite operează cu ierarhii, lăsând deoparte aspecte imposibil de analizat în amănunțime. Pentru că explicațiile nu suplinesc realitatea imaginilor. În cazul Străinei, Gabriela Omăt a făcut critică literară, discernând un culoar în hățișul fragmentelor și, totodată, dând un sens estetic, adică oferind o interpretare pe baza căreia să se construiască viitoarele exegeze.