Unul dintre izvoarele marii proze portugheze contemporane a secat: António Lobo Antunes a încetat din viață. De fiecare dată când moare un scriitor de valoare, nu doar literatura scrisă în limba lui suferă o pierdere ireparabilă, dar însăși țara de origine a scriitorului, în ocurență Portugalia, devine mai săracă și mai tristă.
Acest mare romancier, încununat cu o mulțime de premii dintre cele mai prestigioase, a avut o legătură specială cu România. La baza acestei relații prelungite s-a aflat neuitata Micaela Ghițescu, marea noastră traducătoare din portugheză, care a dat primele variante românești ale prozei autorului. În prelungirea acestor traduceri, romancierul a devenit tot mai cunoscut și mai prezent la noi în țară. În vara lui 2003, el a primit la Neptun Premiul Ovidius, acordat de Uniunea Scriitorilor din România. Era unul dintre primii beneficiari ai acestui premiu, care va deveni celebru prin valoarea laureaților (de n-ar fi să-i amintim decât pe Amos Oz, Orhan Pamuk, Jean d’ Ormesson, Mário Vargas Llosa ori Milan Kundera).
Doar un an mai târziu, în 2004, asistam la un Colocviu Internațional având ca obiect romanele lui Lobo Antunes; la acest excepțional eveniment au participat critici români și portughezi, dar, fapt neobișnuit, însuși autorul celebrat. Situație cu totul excepțională.
Relația scriitorului portughez cu premiile internaționale – iată un capitol distinct din biografia lui. A primit între altele Premiul Camões, cel mai râvnit premiu pe care îl poate avea un scriitor de limbă portugheză. Ar fi putut obține și Nobel-ul, dacă autorul nostru nu ar fi căzut victima unei cabale jurnalistice. În depărtatul an 1998, juriul suedez convenise să-i acorde lui Lobo Antunes Nobel-ul pentru Literatură; dar mai mulți jurnaliști de stânga au reușit să îi convingă pe academicieni (ei înșiși cu preferințe politice similare) că Lobo Antunes ar fi privit în țara lui drept un autor „reacționar“ (fapt total fals) și că premiul ar fi mult mai nimerit pentru José Saramago, comunist cu vechi state de serviciu. Și astfel premiul a ajuns la Saramago!
Ce importanță mai are astăzi acel premiu atribuit în ultimele decenii la o mulțime de scriitori care nu trecuseră nici măcar pragul notorietății în propria lor țară! Indiferent cât o fi fost de necăjit Lobo Antunes când a aflat de festa ce i se jucase, propriile sale romane scrise după 1998 l-au consolat cu prisosință pentru pierderea suferită.
Că romancierul nostru n-a fost un „reacționar“ se vede ușor din mesajul subliminal al romanelor sale. A început prin a fi un opozant deschis al regimului salazarist; primul lui roman, Memória de elefante (1979), publicat când autorul avea aproape patruzeci de ani, își extrăgea substanța din experiența decisivă a războiului din Africa, unde autorul a combătut ca ofițer medic. Probabil că războiul din Africa l-a transformat pe medicul psihiatru în prozator.
La fel au stat lucrurile și cu următoarele sale romane, scrise în același spirit (se detașează între ele Os Cus de Judas, titlu care în românește ar suna „La dracu-n praznic“). Ajuns romancier cunoscut, o nouă fațetă a autorului a apărut, îndată ce tema războiului din Africa a fost depășită. După faza debutului, maniera romanescă i s-a schimbat radical; imensul și ciudatul roman Fado Alexandrino începea investigarea fără iluzii a realităților din Portugalia. Medicul-scriitor Lobo Antunes a rupt cu traseul obișnuit al colegilor săi de generație: faimoasa lovitură de stat militară din aprilie 1974, condusă de un grup de ofițeri de stânga, își pierde aura eroică și se transformă într-o suită de combinații sordide. Viziunea anti-salazaristă proprie întregii generații se estompează și se nuanțează. De acum încolo Lobo Antunes va deveni marele prozator cunoscut în întreaga lume. Temele subterane ale romanelor sale: miturile fondatoare ale Portugaliei, istoria acestei țări, văzută ca o uriașă metaforă.
Stilul propriu al romanelor se configurează acum cu adevărat. Primele romane purtau marca romancierilor pe care Lobo Antunes îi admira (Joyce îndeosebi); în faza deplinei maturități, fiecare paragraf al paginii scrise capătă individualitate, vocile personajelor se întretaie, dispare celebrul „narator“ clasic. De acum încolo și până la sfârșit proza autorului va fi scrisă în sintaxă fragmentară, în care îl recunoaștem pe Lobo Antunes de la prima frază.
Este încă prea devreme pentru a măsura cu exactitate modul în care acest autor a modificat romanul portughez. Prin tematică și prin stil, romanele lui Lobo Antunes vor defini, probabil, un capitol distinct din istoria prozei lusitane. Iar premiile literare, primite sau ratate de autor, nu vor însemna decât accidente biografice nesemnificative în cariera unui mare scriitor.