Opera lui Gheorghe Grigurcu se impune printr-o coerență interioară susținută de consecvența față de propriile rigori. Critic literar, eseist și, în egală măsură, poet, „autoexilatul” de la Târgu-Jiu ocupă un loc singular în peisajul actual, definit prin refuzul de a se înregimenta într-o formulă de legitimare consacrată. După 1990, intervențiile sale critice capătă o tentă polemică acută, vizând reevaluarea ierarhiilor constituite sub presiunea ideologicului. Criteriul etic, privit ca un corolar al judecății estetice, deși fertil în multe privințe, a provocat, în urma luărilor sale de poziție, numeroase controverse. Unii confrați au perceput aceste atitudini drept o sursă de dezechilibru axiologic sau de radicalizare a evaluărilor. Deși autor al unei opere critice vaste, desfășurate pe parcursul mai multor decenii, semnatarul volumului Existența poeziei (1986) nu a elaborat o istorie a literaturii, nici măcar una parțială, dedicată unui gen sau unei perioade. Să fie vorba despre o opțiune deliberată sau despre o limită structurală a demersului critic? Refuzul sau neputința elaborării unei istorii literare țin de o incompatibilitate între natura criticii sale fragmentare și rigoarea sintezei istorico-literare.
Trăsătura definitorie a lui Gheorghe Grigurcu este sensibilitatea poetică iradiantă, care modelează discursul critic. Faptul că scriitorul debutează și se revendică, înainte de toate, ca poet reprezintă un punct de plecare esențial pentru descifrarea întregii sale creații. Critica sa nu se constituie ca un exercițiu de sistematizare, ci ca o formă de expresie în care reflecția se împletește cu sugestia, iar judecata de valoare capătă adesea o inflexiune lirică. Implicarea imaginativă depășește limitele tradiționale ale genului; prin urmare, caracterul fragmentar al operei sale apare ca o consecință firească a unei opțiuni estetice și existențiale. Cronicile, comentariile și foiletoanele corespund unei viziuni asupra literaturii ca realitate refractară la închideri sistematice. În locul sintezei, criticul privilegiază intervenția punctuală, reacția imediată și contestarea canonului deja instituit în istoria literară. Preferința pentru fragment se corelează cu un dinamism axiologic ce refuză înghețarea ierarhiilor. Nescrierea unei sinteze este, așadar, consecința fidelității față de propria natură creatoare. A concepe o astfel de lucrare ar fi însemnat, pentru Gheorghe Grigurcu, asumarea unei distanțe față de text, incompatibilă cu modul său de a trăi actul critic. Mai mult, ar fi presupus renunțarea la libertatea eseistică și la tensiunea polemică ce îi definesc scrisul. În măsura în care critica rămâne circumscrisă expresiei fragmentare, ea se sustrage exigențelor unei construcții sistematice, confirmând ipoteza unei neconcordanțe profunde între vocația autorului și modelul tradițional al istoriei literare.
Într-un context literar marcat, mai ales în perioada comunistă, de compromisuri ideologice și distorsiuni valorice, insistența asupra dimensiunii morale a scriitorului apare, în primă instanță, ca un gest de recuperare necesară. Pentru autorul volumului Imposibila neutralitate (1998), judecata estetică nu poate fi complet separată de conduita scriitorului, întrucât opera însăși este expresia unei conștiințe. Fără a nega autonomia operei, criticul o relativizează, fiind convins că esteticul nu poate subzista în indiferență față de etic, mai ales sub presiunea ideologică. În acest sens, critica sa dobândește o dimensiune reparatorie, orientată spre reconfigurarea unui canon afectat de vechi concesii. De aceea, critica rămâne pentru Gheorghe Grigurcu un act de evaluare estetică dublat de acela al responsabilizării. Cu toate acestea, plasarea eticului în centrul judecății critice creează și dificultăți, deoarece o atare predominanță frizează destabilizarea echilibrului axiologic.
Prin urmare, problema rezidă în gradul de extensie al criteriului etic, existând incovenientul ca judecata critică să se deplaseze dinspre analiza operei spre evaluarea biografiei. În același timp, eticismul lui Gheorghe Grigurcu nu este unul simplist sau reductiv, întrucât propune o relectură nuanțată a unor situații de contaminare ideologică. Totuși, intensitatea implicării și caracterul polemic al intervențiilor generează o polarizare a câmpului literar, în care delimitările tind să devină mai ferme decât permite, uneori, zona de umbră a biografiei. Această orientare complică edificarea unei istorii literare în sens clasic, deoarece o astfel de întreprindere presupune nu doar evaluare și delimitare, ci și integrare și articulare a diferențelor într-un corpus coerent. Or, un demers axat pe corecție morală favorizează discontinuitatea și tensiunea, în detrimentul sintezei. Prin urmare, etica, deși punct de forță al demersului său, îi trasează totodată limitele metodologice. În loc să rămână un criteriu complementar, eticul devine principiu dominant. Rezultatul? O structură critică ce se sustrage sintezei istorice.
După 1990, intervențiile critice ale lui Gheorghe Grigurcu se înscriu într-un amplu proces de reevaluare, determinat de schimbarea contextului politic și cultural. Solitarul din orașul Columnei se numără printre criticii care au susținut necesitatea revizuirii ierarhiilor consacrate, considerate adesea afectate de constrângeri ideologice și compromisuri morale. În principiu, demersul său urmărește corectarea canonului, prin readucerea în discuție a unor autori marginalizați sau insuficient valorizați. În această perspectivă, autorul culegerii Amurgul idolilor (1999) propune o dinamică a valorilor ce permite ajustări și reconfigurări succesive canonice. Recuperarea și reconsiderarea unor scriitori precum Leonid Dimov sau Radu Petrescu aduc în prim-plan figuri literare situate în afara centrului consacrat. Totuși, această strategie de revizuire nu este lipsită de tensiuni; în anumite cazuri, ea conduce la repoziționări care pot părea disproporționate, mai ales atunci când sunt puse în discuție nume canonice precum Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau Marin Preda. Dificultatea apare în măsura în care asemenea criterii edifică ierarhii alternative, uneori anevoioase din perspectivă estetică.
Această orientare poate fi explicată prin convergența mai multor factori: accentul pus pe etic, empatia pentru marginalitate și refuzul conceptului de generație literară. Gheorghe Grigurcu nu acordă importanță apartenenței generaționiste, preferând să judece fiecare autor în singularitatea sa. Critica de tip „portret”, remarcabilă în sine, explică de ce volumele sale sunt culegeri, nu sinteze organice. În acest sens, se delimitează de construcțiile critice care organizează istoria literară în funcție de grupuri și curente, optând pentru o perspectivă atomizată, în care fiecare valoare își revendică autonomia. Această opțiune, deși justificată teoretic, are implicații asupra constituirii canonului. În absența unor criterii de agregare mai largi, ierarhiile devin instabile; valorizarea constantă a scriitorilor de plan secund sau marginal poate da impresia unei tulburări a raporturilor consacrate, deși vizează nuanțarea, nu substituirea.
Un asemenea demers implică riscul transformării unui criteriu legitim într-un agent dizolvant al ierarhiilor tradiționale. O istorie a literaturii implică revizuire, dar și stabilizare, precum și organizarea coerentă a valorilor într-un sistem relativ durabil. Critica lui Gheorghe Grigurcu, rămânând polemică și orientată spre reajustări continue, se sustrage logicii unei construcții de acest fel. Revizuirea canonului, deși o contribuție a sa majoră la critica postcomunistă, limitează simultan posibilitatea unei sinteze. Dinamica permanentă a valorilor, așa cum o concepe, este dificil de reconciliat cu exigențele unui edificiu axiologic stabil, confirmând ipoteza unei incompatibilități structurale între indiscutabila sa vocație critică și modelul tradițional al istoriei literare.
De ce nu a scris, așadar, Gheorghe Grigurcu o istorie a literaturii române? Răspunsul nu poate fi formulat în termenii motivării unei simple absențe sau insuficiențe. Tot ceea ce definește demersul său – natura poetică, angajamentul etic, spiritul polemic, atașamentul față de marginalitate și refuzul sistematizărilor rigide – indică o incompatibilitate structurală cu exigențele unei construcții de amploare. În primul rând, în dimensiunea poetică a scrisului său, fragmentul se sustrage disciplinei impuse de o istorie literară, care necesită distanță în timp, obiectivare și structură. În al doilea rând, rolul central acordat grilei etice, deși justificat în contextul unei literaturi marcate de compromisuri ideologice, introduce tensionări în procesul evaluării. În măsura în care eticul tinde să devină criteriul dominant, acesta riscă să distorsioneze proporțiile canonului. O istorie a literaturii reclamă echilibru între criterii și capacitatea de integrare a diferențelor, fapt ce impune temperarea impulsului polemic. Opțiunea constantă pentru revizuire și valorizarea scriitorilor considerați marginalizați, coroborată cu respingerea conceptului de generație literară, atomizează perspectiva asupra câmpului literar. Valorile coexistă ca entități autonome, refractare la integrarea într-o succesiune istorică stabilă, ceea ce face problematică orice tentativă de sinteză presupunând articularea diferențelor într-o structură organică.
Toate aceste elemente converg spre ideea că absența unei istorii literare în opera lui Gheorghe Grigurcu trebuie interpretată ca efectul logic al unei opțiuni critice secvențiale. Aceasta nu echivalează cu o valorizare unilaterală a poziției sale. Critica sa rămâne de mare forță, dar nu lipsită de tensiuni, întrucât fragmentarismul, accentul etic și predispoziția polemică pot crea impresia unei radicalizări axiologice. Tocmai aceste tensiuni îi conferă operei vitalitate și o mențin într-o zonă de incertitudine revigorantă, esențială pentru dinamica vieții literare. În lipsa edificării unei istorii literare, poate că adevărata contribuție a importantului critic al perioadei postbelice constă în subminarea permanentă a oricărei istorii prea sigure de sine. În locul unei solide sinteze definitorii, el oferă o critică a sintezelor, o practică a revizuirii continue și o vigilență ce refuză stabilizarea comodă a valorilor. Din această perspectivă relativizantă, absența unei istorii este o formă de consecvență, poate chiar o operă în negativ, care își afirmă sensul prin ceea ce alege să nu fie. Pentru un spirit critic de talia lui Gheorghe Grigurcu, o istorie a literaturii ar fi reprezentat un mijloc de împăcare cu trecutul, pe care el, prin structură, îl refuză.