(fragment)
Pe la mijlocul anilor ’60, celebrul laureat Nobel pentru mecanică cuantică, descoperitorul nu mai puțin celebrului Principiu al incertitudinii, Werner Heisenberg, împreună cu cei doi fii ai săi, îi făceau o vizită biologului Erich von Holst, cercetător la Institutul Max Planck. Locuința lui era situată la trei dealuri de casa lui Heisenberg, drum pe care cei trei vizitatori au cărat cu ei o vioară și un violoncel, în speranța că, după epuizarea discuțiilor științifice, va fi un pic de loc și pentru muzică. Holst era un virtuoz violist și lutier îndemânatic, așa că, fără să aștepte prea mult, gazda a instalat scaunele și stativele pentru note pe care a deschis o partitură camerală beethoveniană. Heisenberg, pianist virtuoz de-a lungul întregii vieți, și-a asumat rolul de acompaniator la claviatură. Muzica marelui clasic a început să pună în vibrație pereții vilei biologului, antrenând în unduiri policromatice esplanada plină de anemone ce împrejmuia edificiul.
Nu este un caz singular. Un alt laureat Nobel pentru fizică, descoperitorul din umbră al cuarcilor, Richard Feynman, a fost percuționist în diverse trupe braziliene de samba în anul sabatic pe care și l-a luat de la Universitatea din Pasadena. Chiar în zilele noastre, cunoscutul realizator de reportaje științifice și profesor de fizica particulelor la Universitatea din Manchester, Brian Cox, a fost în prima tinerețe claviaturist al mai multor formații de rock progresiv și muzică experimentală. Până și Albert Einstein a practicat cântul la vioară încă de la 6 ani. Vrăjit în special de partiturile lui Mozart, descoperitorul teoriei relativității avea să declare înspre bătrânețe că, dacă nu ar fi fost „răpit” de fizică, în mod sigur ar fi luat calea înspre cariera de muzician.
Ai să îmi spui că nu e de mirare, iar de data asta îți voi da perfectă dreptate: căci muzica este în primul rând fizică. Ea își încredințează adânca profunzime și inspirație oscilației sunetelor, fie ele zămislite de instrumente cu cavități ori tuburi de rezonanță, fie membrane din piele întinse și acordate, fie reverberația glasului uman. Vehiculul muzicii este vibrația aerului ce se propagă pe baza unor legi bine stabilite de la care nu se poate abate nici măcar când se produc disfuncții armonice. Marea generozitate a undelor acceptă în împărăția lor atât duioșia acordurilor perfecte, cât și stridența disonanțelor căutate ori întâmplătoare. Aici însă intervine „măiestria“ lor matematică – așa cum niciun fizician important nu poate fi ceea ce este fără asimilarea unui aparat matematic redutabil. Căci raporturile între sunetele ce se suprapun în percepția noastră, creîndu-ne bucurie ori tensiune, plutire sau repezișuri de neliniști, angoase ori extaz, sunt toate răspunsul subtil la succesiunea rapoartelor numerice precise între înălțimi, durate și frecvențe; rapoarte pe care Pitagora le desprinsese nici mai mult, nici mai puțin, decât din mișcarea aștrilor cerului. Incontestabil, muzica e și cosmologie, și nu numai prin speculațiile astro-aritmetice ale școlii crotoneze. Sonata lunii a lui Beetohoven, prin stranietatea laconică a temei de atac, insinuare delicată și misterioasă a luminii argintii pe boltă, o ilustrează magnific. Să nu mai vorbim că, recent, ideile mecanicii cuantice ori ale cosmologiei au devenit sursă de inspirație pentru compozitori. Americanul Henry Dehlinger, în colaborare cu NASA și Orchestra Simfonică din Sidney, a pus în scenă reprezentația audio-video intitulată Simfonia Ciclurilor Cosmice. Inspirația sa muzicală de sorginte aproape clasică, îngemănată cu imagini planetare reale captate de la sateliții îndepărtați și secvențe de sunete galactice furnizate de Agenția Spațială americană, au creat un acaparator spectacol cosmogonic.
Zâmbești fericit, dar te-am atras de fapt într-o capcană. Nu muzica este în primul rând fizică, ci fizica este muzică! Și matematica, așijderea. Poți să te încrunți cât vrei, nu mă intimidezi. Pentru că, iar aici calc tocmai în bucătăria ta, muzica nu este doar a celor câțiva coloși de compozitori ce au pus pe portative capodopere din câteva sunete cuprinse într-un spectru extrem de restrâns de frecvențe auditive. Chiar și așa, portofoliul este imens. Însă, dacă vreo mutație genetică ar naște un individ care ar „auzi“ și infrasunetele, acele zgomote mai joase decât cea mai gravă notă pe care o putem percepe, o lume întreagă sonoră i s-ar deschide. Ar recepționa comunicarea dintre balene, hipopotami și elefanți, la un loc cu șoaptele scrâșnite ale stâncilor gigantice în adierile imperceptibile ale vântului. Iar la capătul celălalt, ascuțimile inaudibile ale ultrasunetelor i-ar da posibilitatea să stea la taclale cu liliecii, ori să se îmbete de stridulațiile greierilor tropicali. Ce să mai vorbim că, dacă urechea i s-ar acorda și pe lungimile de unde radio, un întreg murmur al cuasarilor și roiurilor galactice îndepărtate, al apocalipsei supernovelor, devenit acut, incontestabil, l-ar invita să-și ia iubita la un dans antigravitațional. Gândește-te: un Palestrina, un Bach sau un Debussy, având la dispoziție această imensitate de întinderi de sunete… ce lumi ale plenitudinii ar fi putut așterne pe strune!
Malraux spunea că muzica nu a fost zămislită de zei, ci ea însăși a creat zeii. Nu te-ai gândit vreodată să-i convertești spusele înspre teoriile tale? Nu ți-a trecut prin minte că big bang-ul vostru a răbufnit nu dintr-o incognoscibilă fluctuație cuantică, ci dintr-un preaplin al potențialităților polifonice? Și că, îndată după aceea, nebuna agitație a cuarcilor s-a precipitat, asemeni trioletelor vivaldiene, în perena căutare a echilibrului atomic? A încuscririi sarcinilor electrice, a armistițiului aromelor cromodinamice, a însăilării elementelor, a în-formării unui gigantic oratoriu al substanței? Că Pitagora n-o fi scos-o din muțenia impusă a acusmaticilor pe aia că inaudibila muzică a astrelor generează rapoartele numerice ce stau la baza bucuriilor armoniei? Ci direct din muzica sferelor pe care se zice că el putea să o asculte. Și i-a raționalizat taumaturgia în fracții numerice reproductibile mecanic prin modificarea lungimii corzii monocordului. Că strigătele ritmice și modulate prin care triburile sălbatice își sincronizau mișcările de încolțire a mamuților au răsunat de-a latul planetei cu milioane de ani înaintea sistemului de numerație babilonian? Mai mult, că orice Creație, din oricare sistem mitologic ai lua, extrage ordinea din vraiștea haosului. Așa cum muzica organizează minunăția melosului din marea asurzitoare a zgomotelor. Creația nu e decât o partitură, mai mult sau mai puțin desăvârșită, după care eructațiile Nimicului se „civilizează“ în textura armonică a materiei.
Orice Creație? Vrei să insinuezi că primordialul Cuvânt are niște bemoli la cheie?
Și bemoli, și diezi, și sinteza tuturor gamelor și modurilor imaginabile și a tuturor preludiilor și fugilor născute și încă nenăscute. Acolo se concentrează într-o încă indistinctă frățietate și melancolia copleșitoare a trilurilor de oboi, și foșnetele în fa major ale lizierei pădurii, și bulbuceala oribilă a vulcanilor noroioși, și inocența pură în tonalități de ocru a Fetei cu cercel de perlă. Ce alt limbaj I-ar fi stat la dispoziție?
Al matematicii. Nu ne-a servit-o în mod explicit Galilei?
Și cum ar fi „sunat” în viziunea ta a-tot-generatorul Cuvânt?
Ceva cu pătratul duratei. Așa cad toate corpurile. De la Geneză și până în negurile Apocalipsei. Din ce în ce mai iute. Așa a calculat pentru noi marele condamnat florentin.
Atunci lasă-I-l mai bine lui Monteverdi. Că tot în anii ăia a scris fabulosul madrigal Lasciatemi morire. Tot un fel de ecuație a căderii… „E che volete voi che mi conforte / In così dura sorte, / In così gran martire? / Lasciatemi morire!“
Nici nu mă gândesc! y(t) = –1/2 gt2 + v0t + y0.
*
Are celula spirit?
Tocmai tu pui asemenea întrebări? Nu te recunosc! Bineînțeles că nu. Doar omul, din toată mahalaua cosmosului, doar el are spirit. Doar el gândește, face conexiuni inteligente, știe, se îndoiește, creează.
Hai să-ți zic câte ceva și apoi tu hotărăști. Fiecare organism pornește de la o singură celulă embrionară care începe procesul de diviziune, de acord? Diviziunea îi multiplică ADN-ul care rămâne același în întreg organismul viitor. Buun! Dar celulele rezultate din divizare vor lua înfățișări diverse: unele vor deveni țesut hepatic, altele neuroni, altele celule pancreatice, altele fibre musculare, adică tot ce ne compune. Fiecare trecând printr-un proces de producție distinct. Și extrem de diferit. Celula osoasă seamănă cumva cu plasma sanguină? Nici pe departe. Dar informația ADN e aceeași. De unde „știu“ ele care pe ce cale să o apuce? Și cât?
Păi, din câte am citit eu, există gene în ADN care exprimă fabricarea tuturor tipurilor de celule. Vin „trenulețele“ ARN mesager, copiază genele respective și le poartă către ribozomi; care se pun pe treabă și azvârl afară nervi, piele, stomac, creier, după cum i-au transmis genele.
Asta e așa, grosier. Să nu mai vorbim că nu prea avem habar cum de trenulețul acela știe să parcheze în gara ADN-ului exact pe linia unde trebuie. Dar lucrurile-s mult mai încâlcite. Imaginează-ți o partitură pentru orchestră mare la care compozitorul nu a trecut în capul portativelor care pentru ce instrument e scris. Atunci trebuie să vină dirijorul și să stabilească: asta cântă fagotul, asta contrabasul, de aici până aici violonceii, timpanele bat doar între măsurile 158 și 253…
Și în celulă cine poate face treaba dirijorului?
La prima vedere chimia, scumpule. Căci, în afară de spiralele acelea imense de ADN, lungi de doi metri și care conțin miliarde de combinații de litere proteinice – și ține cont că-s numai patru la număr, A, C, G, T (o simfonie întreagă alcătuită doar din patru note!) – și care codifică întreaga informație a organismului, mai e ceva. Mai e o întreagă mașinărie de alte soiuri de enzime și proteine ce învăluie spiralele. Se numesc histone și sunt precum niște etichete – geneticienii le zic markeri epigenetici – care „dirijează“ genele din partitură: la ce instrument, cât de mult, cât de tare sau de încet trebuie să cânte fiecare și când să se oprească. Vremelnic sau definitiv. Iar când li se spune să înceteze, trimit la plimbare trenulețul gol și amărât.
Cred că faceți voi prea multă filozofie pe sărmanele nucleotide. Se întâmplă droaie de reacții acolo și care vin de la sine atâta vreme cât ribozomii ăia ai tăi știu ce au de lucru. Ce mai trebuie dirijor dacă instrumentiștii cunosc notele?
De la sine? Hm! Așa cum zici tu s-ar naște un șoricel cu picioare de antilopă și urechi de iepuraș. Ori cu tot felul de organe interne absurde, inutilizabile. Iar la simfonia aceea postmodernistă, după zece măsuri, toți spectatorii ar părăsi sala. Dar hai să îți mai spun ceva, că poate te-oi convinge: știi și tu că ADN-ul cromozomilor pe parcursul vieții se deteriorează. Ba de la alimentație, de la stres, de la tot felul de substanțe, de la radiații… Spirala asta gigantică, de doi metri, din fiecare dintre trilioanele de celule, împachetată într-un nucleu de câțiva microni, se întâmplă chiar des să se rupă de la astfel de factori. Atunci se pune în funcție „service-ul“: niște enzime numite polimeraze care lipesc capetele rupte. Dar aici e tâlcul. De unde știu ele să nu sudeze vreun capăt rupt de unul natual al cromozomului?
De unde?
E o procedură complicată, telomeraza. Tot niște enzime așezate în vârfurile cromozomilor. Precum farul la limita uscatului.
Tot chimie…
Tot chimie, dar nimeni nu știe până unde poate merge chimia asta. Și nici de „cine“ ascultă într-un mod de neînțeles. Chimistul indian cu Nobel Veni Ramakrishnan îi spune sec „mecanism universal“. E tot o chimie, dar cu oareșce mistere. Îți poate face surprize dacă îi forțezi limitele. Sau dacă îi nesocotești vrerea. De n-ar fi așa, hocus-pocus, reactivăm genele care, spre vârsta îmbătrânirii, nu vor să mai lucreze, lăsându-ne cu pielea, ficatul, creierul și oasele cele ramolite. Le inhibăm opritoarea și le băgăm iarăși la trudă. Atunci ne-ar confecționa altele noi devenind, oho, veșnic tineri. Ori măcar matusalemici…
Dacă nu cumva se și face în secret treaba asta…
Posibil. Dar n-am auzit de rezultate incontestabile. Tot ce e acolo în celulă stă în niște echilibre la muchie de bisturiu. Dai unor gene de lucru dincolo sau peste ce-s ele setate și obții celule proaspete și tinere. Dar e posibil să apară ca „bonus“ niște tumori de toată frumusețea… Modifici proporția unor enzime și te trezești cu capetele cromozomilor ciuntite ireversibil. Și atunci celulele respective, mai deștepte decât laborantul, se sinucid. Nu există prânz gratuit în univers, cum zic fizicienii… Acolo însă, în adâncul microscopic de dincolo de lipidele membranei celulare, stă tăcut ceva ce-l supra-dirijează pe dirijorul chimist. Poate fi numit, cum a făcut-o indianul, mecanism universal. Chit că habar n-avem cu ce se mănâncă. Iar acesta știe să le gestioneze la perfecție. Bien sûr, până când agresiunile nu-s prea mari. De aceea te întrebasem: are celula spirit?
Nu, savantule! Doar chimie. Numai omul are spirit. Spiritul nu numai că știe, dar mai și creează.
Ce creează mai grozav decât celule și organisme noi?
Spre exemplu câte un poem.
M-ai înmărmurit. Și poemul nu e chimie?
Cum să fie chimie? Iar intri la excese. E intuiție, e viziune, e sensibilitate pură. Or fi conținând și astea un strop de chimie, dar e dincolo de ea.
Hai că încerc să mă joc pre limba ta. Chiar începând de la litere, ele sunt precum elementele lui Mendeleev. Fiecare cu masa și numărul atomic, cu proprietățile. Cu stabilitatea, cu felul de a absorbi lumina, cu culoarea…
Aici ai dreptate. Și Rimbaud vorbea despre „culoarea vocalelor“. A devenit de-a dreptul șlagăr al limbii franceze. „A negru, E alb, I roșu, U verde, O de-azur“…
Atunci nu mă vei contrazice dacă-ți reamintesc că exegeții săi, ai celui mai vizionar poet al Hexagonului, cum e considerat, nu pot face abstracție de consubstanțialitatea viziunilor sale cu domeniul despre care tocmai povestim. Că ele sunt alcătuite din „diverse combinații «chimice» ale intelectului sau ale psihicului uman“ – afirmă unul dintre ei. Că tot Rimbaud vorbea de un straniu „limbaj universal“: și el un fel de dirijor din umbră al limbajelor curente și care mi se pare grăitor de asemănător cu „mecanismul universal“ al lui Ramakrishnan. Ceva ce se află undeva, nicăieri și necunoscut, dar pretutindeni, și face ca lucrurile să fie ceea ce sunt.
La Rimbaud, categoric. Poezia e departele, vorba lui Amiel, ceva atât de îndepărtat încât e dincolo de organic, de concret, de chimie.
De acord. Dar la departele de care pomenești tu nu tocmai prin lucrurile mai-nainte enumerate ajungi?
Ba da, dar le depășești. Chimia rămâne în urmă, atât de mică, de lacunară, încât parcă nici n-ar exista.
Acuma tu ești cel ce exagerează. Uite doar o strofă de-a marelui tău – fără nicio conotație peiorativă, dimpotrivă – vizionar:
„Eu, slobodă odraslă a fumului și-a ceții,
Ce sfredeleam chiar cerul, roșcat precum un zid
Ce poartă – hrană dulce, visată de poeții
Blajini – licheni de soare și muci de-azur limpid
Eu, scândură năucă, smălțată cu planete
Electrice, și trasă de hipocampi, pe când
Se prăvăleau, izbite de Iulie cu sete
Ultramarine ceruri cu pâlniile-arzând;“
E de-a dreptul o apocalipsă chimică ce pârjolește laolaltă lichenii și planetele, hipocampul vizionarului și boltele ultramarine. În care azurul cerului devine mucilaginos, înainte de a izbucni în limburi de foc precum niște pâlnii transformând fumul și ceața în electricitate pură. Nu mai râmâne catenă de ADN intactă, polimerazele se risipesc în neguri iar telomerii rămân niște faruri părăsite la țărmul ars dintre neant și nimic.
De acord. Însă de-abia după farul de care spui începe cu adevărat poezia. Acolo unde își are sălașul, trebuie să recunosc, și supra-dirijorul citoplasmelor tale.
Atunci are celula spirit?
Dar poemul e numai chimie?