Conștientizarea importanței muncii casnice ca activitate fără de care societatea nu poate funcționa și a cărei importanță economică ori culturală a fost mult timp neglijată a obligat chiar spiritele cele mai scrobite, dar care au și ei/ele nevoie să mănânce, să intre, să zăbovească și chiar să cugete în bucătărie.
Romanul The Hundred-Feet Journey (Călătoria de o sută de picioare), unul dintre cele mai populare romane culinare contemporane, este opera lui Richard C. Morais, personalitate emblematică pentru globalizarea pe care o trăim. S-a născut în 1960, la Lisabona, din părinți cu ascendență americană (mama) și canadiano-portugheză (tatăl). Urmează liceul în Elveția și universitatea în Statele Unite. A lucrat pentru periodice foarte pretențioase, precum Forbes, a publicat romane și cărți de tipul non-fiction. Dintre acestea, biografia neautorizată a lui Pierre Cardin, apărută sub titlul Pierre Cardin – Omul care a devenit o etichetă (Pierre Cardin – The Man Who Became a Label), s-a bucurat de o deosebită apreciere.
The Hundred-Feet Journey reconstituie traseul unui băiat din Bombay care ajunge mare maestru culinar în Franța și se întoarce în India natală îmbogățit cu experiența lui cosmopolită. Toate valențele hranei apar în această carte. Mâncarea este subzistență a existenței fizice, mijloc de a-ți câștiga existența, plăcere, cultură, estetică, chiar și factor de influență socială ori politică. Toată lumea are nevoie de hrană. Toți mâncăm și uneori ne mai și mâncăm. În 2014 romanul lui Morais a fost ecranizat sub același titlu, cu Helen Mirren într-unul din rolurile principale și cu Steven Spielberg și Oprah Winfrey, ca producători.
Narațiunea începe în stilul unor romane biografice de secolul al XVIII-lea: „Sunt Hassan Haji, al doilea dintre cei șase copii ai familiei care s-au născut deasupra restaurantului familial de pe Bulevardul Napean Sea, din Bombayul de vest“ (7)1. Bunicul lui Hassan e un gujarati musulman care sosește la Bombay în 1934, căutând și sperând într-o viață mai bună. Doar în 1938 își poate bunicul permite să își cheme la Bombay soția, pe Ammi. Familia își câștigă existența oferind prânzuri la sufertaș sau gustări care se vând și se consumă pe stradă. Dintre acestea, bhelpuri, un aperitiv vândut într-un con de hârtie de ziar și gătit din orez, chutney, cartofi, ceapă, roșii, mentă și coriandru, dobândește o notorietate locală. Cartea abundă, de altfel, în tot soiul de rețete una mai apetisantă ca cealaltă. Se recomandă lectura romanului după o cină copioasă, pentru ca cititorul să nu fie ispitit a lăsa lectura pentru soba de gătit, narațiunea de tip growing up story fiind dublată de o ispititoare carte de bucate. Treptat, mica afacere de stradă devine un restaurant în aer liber. Totul în această biografie este despre creștere și dezvoltare, dar nu într-un crescendo constant, ci inclusiv cu inevitabilele hârtoape. Personajele, afacerile se dezvoltă – nu rectiliniu – dar cert. Bunica lui Hassan adaugă la repertoriul restaurantului sosul de ceapă theeal2 și creveții prăjiți picant. Soldații americani și britanici din Bombay apreciază în mod deosebit budinca de pâine asezonată cu nucșoară proaspătă. Dar capodopera bunicii este peștele presărat cu o masala3 iute-dulceagă și prăjit în ulei de nucă de cocos.
Independența și împărțirea Indiei coloniale în două, apoi trei formațiuni statale (India, Pakistan, Bangladesh) trece fără a aduce multe schimbări pentru familia naratorului. Lumea trebuia să mănânce chiar și în acele timpuri. Se trece de la mesele în aer liber ori sub cort la restaurantul deschis în curtea imobilului unde se mută întreaga familie. Un incident etnic care opune musulmanii și hindușii din Bombay duce la un incendiu în care mama lui Hassan își pierde viața. Întreaga familie părăsește subcontinentul. Se speră într-o viață nouă la Londra. Primul contact cu hrana din metropolă este semnificativ. Hassan cumpără un sandvici cu ouă, preambalat. E „fără gust, umed și alb“ (40). Aici la Londra, în fosta capitală a imperiului de care tocmai se descălțaseră, familia eroului realizează cât de mare este lumea, inclusiv din punct de vedere culinar. La Londra poți consuma struț afumat din Australia, gnocchi din Italia, cartofi negri din Anzi, heringi finlandezi sau cârnați cajun. Chiar dacă Anglia nu poate oferi decât bogăția culinară a altora, Hassan consideră că are de ce să fie recunoscător metropolei. Aici își dă el seama că locul lui „în această lume e doar în fața cratiței cu ulei fierbinte“ (63). O idilă, neacceptată de rudele anglo-indiene, cu verișoara Aziza obligă familia să părăsească Anglia și să treacă în Europa continentală, desigur cea de Vest. Noii migranți gustă „stridii și beau bere în baruri din Belgia“ (64), mănâncă „gâscă friptă cu varză roșie într-o stube întunecată din Germania“ (64), consumă „vânat în Austria, polenta în Dolomiți, vin alb și Felchen, un pește de apă dulce cum multe oase în Elveția“ (65). Toscana îi obligă la un popas mai îndelungat. „Valuri de mâncare de Toscana se aruncară asupra mesei noastre în timp ce mireasma de noapte a lavandei, a salviei și a chitrei se revărsau spre noi dintr-un șir de vase de teracotă. Am mâncat sparanghel sălbatic servit cu fagioli, grătare de vită slabă pregătite la foc de lemne, pișcoturi cu alune înmuiate în vinul casei“ (66). În final, destinul îi împinge să se stabilească în Franța profundă, la Lumière, un orășel de provincie, unde familia vrea să deschidă un restaurant indian, La Maison Mumbai, rivalizând cu Le Saule Pleureur, un renumit local franțuzesc condus de apriga doamnă Gertrude Mallory, dedicată trup și suflet „austerei vieți de bucătărie“ (75). După o perioadă de ostilitate descrisă de narator în cheie burlescă, se ajunge la o scenă violentă în bucătăria restaurantului La Maison Mumbai. Hassan cade pe sobă și e în pericol să își piardă viața, dar reconcilierea duce la ucenicia lui Hassan în bucătăria doamnei Mallory.
Urmează un stagiu care are duritatea noviciatului într-o severă mânăstire de clauzură și se încheie prin plecarea lui Hassan la Paris. Morais reia și aici o veche rețetă ficțională. À nous deux maintenant!4 – pare a spune Hassan, care nu mai vine dintr-un fund de provincie precum Eugène de Rastignac, ci din India, un loc provincializat de noile și agresivele imperii contemporane. Romanul uceniciei continuă sub îndrumarea maestrului Pierre Berri la Le Gavroche, iar succesul înseamnă deschiderea restaurantului Le Chien Méchant, pe care Hassan îl administrează, în bună tradiție indiană familială, cu sora lui, Mehtab. Rivalitățile intra și extra spațiului strict culinar nu îl descurajează pe Hassan care ajunge să fie primul non-francez care obține 3 stele Michelin. Scriitor cosmopolit care aparține în același timp, tuturor și niciunui loc anume, Morais vrea să ne convingă că apartenența etnică nu este neapărat determinantă pentru a internaliza o cultură în ceea ce are ea specific. Romanul se încheie cu o optimistă deschidere spre viitor. După ce a ajuns să fie acceptat în societatea selectă și selectivă a marilor maeștri culinari francezi, Hassan se hotărăște să revină în India, pentru a deschide un restaurant francez. Marile culturi pot și trebuie să se întâlnească.
Romanul lui Morais nu este doar o carte de bucate narativizată cu farmec și multă înțelegere pentru tot ceea ce este uman. Până și stilistica este culinar(izat)ă. Îndârjirea tatălui lui Hassa se dizolvă precum „o bucată înghețată de grăsime de gâscă topindu-se într-o tigaie fierbinte“ (151). La apus, soarele arată „ca un șerbet de mango ce curge peste orizont“ (201). „Șampania era proaspătă și strălucitoare ca o mireasă îmbujorată și nu dădea defel semne că se apropia de vârsta pensionării“ (201). La cina de pomenire pentru maestrul culinar Paul Verdun, „un soare de șofran“ (234) apune peste Sena. Noaptea, Domul Panteonului parizian arată „precum un ou fiert moale“ (266), iar mâna lui Hassan e „fierbinte și plată ca un chapatti“5 (267).
Poftă bună, tuturor cititorilor! Bucătăria este cel mai prestigios loc în orice casă.
Referințe: Richard C. Morais, The Hundred-Foot Journey. London: Alma Books, 2010.
__________________________________________
1 Toate citatele sunt traduse de Mihaela Mudure.
2 În compoziție intră, în afară de ceapă, nucă de cocos, ardei iute, tamarind, zahăr cubic nerafinat.
3 Amestec de mirodenii.
4 Acum, între noi doi!
5 Lipie indiană.