Despre Paris s-au scris biblioteci întregi și există autori care s-au consacrat exclusiv (mai pot să evit clișeul ?) „orașului-lumină“. Printre aceștia din urmă, Gilles Schlesser (n.1944) este un nume important. E adevărat, a publicat și romane, dar ele nu sunt pe măsura cărților despre Paris, un oraș pe care l-a străbătut la pas și care nu mai are secrete pentru el. Să adaug, cu titlu anecdotic, că este tatăl lui Thomas Schlesser, autorul best-seller-ului internațional Ochii Monei. De altfel, fiul îi prefațează noua lui carte, Hoinăreli literare pariziene (Flâneries littéraires de Paris, aproape 650 de pagini!), apărută anul trecut la Séguier, care se prezintă drept „editor de curiozități“. În definitiv, o „curiozitate“, cel puțin ca formulă, este și cartea lui Schlesser, așa cum vom vedea în cele ce urmează. Cartea are 20 de capitole, corespunzând celor 20 de arondismente ale Parisului. Fiecare capitol e alcătuit din secvențe de regulă scurte, notații rapide sau citate ce ne readuc în minte o stradă, o casă, un restaurant, o cafenea etc. Lecturile autorului sunt întinse dar câteva nume ies în evidență. Louis-Sébastien Mercier de exemplu, care la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne-a dat un pasionant Tablou al Parisului. Nu putea lipsi, bineînțeles, Patrick Modiano, la fel Georges Perec. Îi găsim și pe Queneau, Vian, Aragon, Fargue, Apollinaire, Echenoz, pe Léo Malet cu al său detectiv Nestor Burma care rezolvă enigme în toate arondismentele Parisului sau pe mai puțin cunoscutul poet Jacques Réda, pe care Schlesser îl ține la mare cinste. Referințele livrești dau un plus de farmec acestei cărți care ne invită să vagabondăm în voie pe străzile Parisului. Iar surprizele nu lipsesc. Iată, după o selecție subiectivă, câteva din notațiile memorabile. În anii ’70 ministru al Culturii a fost academicianul Maurice Druon, autorul Regilor blestemați. Georges Simenon îl detesta și îl considera „scriitorul cel mai arivist, cel mai sărac cu duhul din generația lui. Cărțile lui sunt proaste dar el nu are aici nici o vină, fiindcă sunt scrise de negri“. Pe străzile Tiquetonne și Servandoni, din apropierea grădinii Luxembourg, Schlesser merge pe urmele lui d’Artagnan. În 28 aprilie 1943, Léon Paul Fargue – cel care a scris minunata carte Le Piéton de Paris – lua cina împreună cu Picasso la Restaurantul Le Catalan: a suferit un atac cerebral și a fost condamnat ca de atunci înainte să călătorească doar în gând. A trăit toată viața paralizat în apartamentul lui de pe Bulevardul Montparnasse, deasupra Cafenelei François Coppée (cafeneaua există și astăzi); mai târziu, când era vreme frumoasă, închiria o ambulanță și, împreună cu soția, trecea prin locurile pe care odinioară le străbătuse pe jos. Victor Hugo a locuit la un moment dat în renumita Place des Vosges; ar fi avut, se pare, ideea ca în grădina din centrul pieței să fie grupate, în jurul statuii lui Ludovic al XIII-lea, busturile marilor scriitori romantici. În urmă cu un secol, străzile din proximitatea Centrului Beaubourg aveau o proastă reputație, fiind socotite periculoase din cauza hoților și a criminalilor. Actualul pod Nôtre Dame a fost inaugurat în 1853; podurile care l-au precedat se numeau „Grand Pont“ sau „le pont de la Raison“(?); acolo s-a sinucis, în Mizerabilii, Javert. Există tot la Hugo, în Nôtre-Dame de Paris, descrierea unui incendiu ce anticipează tulburător incendiul din 15 aprilie 2019. Lângă Nôtre-Dame s-a aflat, o vreme, și morga, loc de plimbare pentru parizieni, cadavrele fiind expuse în vitrine. Insula Saint Louis e legată de numele lui Baudelaire, Paul Cézanne, Camille Claudel, Marthe Bibesco ș.a.; academicianul Frédéric Vitoux, ce locuiește acolo, i-a consacrat mai multe cărți. Monumentele pariziene sunt departe de a stârni admirație unanimă: Panteonul e detestat de Hugo, Mauriac („templu al Vidului și al Nimicului, catedrală a Neantului“), Julien Gracq, iar Tristan Tzara pro – punea ca el să fie tăiat vertical după care cele două jumătăți să fie îndepărtate una de alta cu vreo cincizeci de centimetri. Un anume Bob Lodewyck, care oficia la braseria faimoasă La Coupole, a fost numit „prințul barmanilor“; apare într-un roman al lui Simenon. Tot în cartierul Montparnasse, pe strada Campagne-Première se află hotelul Istria, unde au stat, în urmă cu un secol, Picabia, Duchamp, Man Ray, Rilke, Tzara și modelul, pe post de muză, Kiki din Montparnasse. La restaurantul L’Oriental, din piața Denfert-Rochereau, Sartre a fost anunțat că a primit Premiul Nobel; și Sartre și Simone de Beauvoir au continuat să mănânce. Pe Avenue Kléber, la numărul 37 (azi e un centru de kinetoterapie) se aflau în anii ’20 o librărie, precum și sediul social al revistei Littérature, revista dadaiștilor (care organizau acolo și spectacole provocatoare). Pe mai multe străzi din apropierea Arcului de Triumf sau care duc în Bois de Boulogne planează umbra lui Proust (sau, dacă preferați, a lui Swann și a lui Odette). La Trocadéro se afla un acvariu, până în 1937, cel mai mare din lume, iar până în 1985, cel mai mare din Europa; a fost multă vreme închis, acum poate fi vizitat. Lui Boris Vian îi plăcea să înoate în piscina Molitor; s-a dus la piscină înainte de a merge la cinematograful unde rula un film după un roman al său și unde a murit în timpul proiecției (era cardiac). Pe Avenue de Wagram aveai de ales, până nu de mult, între o mulțime de săli de spectacol, cinematografe, teatre, săli de bal etc. Piața Clichy e un loc plurivalent: acolo începe Călătorie la capătul nopții, romanul lui Céline, acolo Nadja îi scrie o scrisoare de dragoste lui Breton, acolo îi plăcea să-și facă veacul Henry Miller. Dintr-o carte a eseistului François Bott (și el amator de hoinăreli prin Paris), Schlesser desprin – de un pasaj ce reconstituie ultima întâlnire a lui Bott cu Cioran. Suntem în 1995. Cioran (care va muri în iunie) e la spitalul Broca, afară e frumos, se merge în grădină, doamnele – Simone Boué și so – ția lui Bott – o iau înainte, Cioran îl apucă de braț pe Bott și îi șoptește la ureche: „Dragă prietene, nu spune și la alții, dar eu mă prefac că sunt aici.“