Deja la apariția lui, în 1975, romanul Lumea în două zile al lui George Bălăiță (1935-2017) a făcut senzație, plasându-l pe autorul lui printre cei mai importanți romancieri ai epocii. Cartea venea după o „ucenicie“ în sfera prozei scurte, concretizată în volume, precum Călătoria (1964) și Conversând despre Ionescu (1966). George Bălăiță nu a fost un autor prolific. Cu toate acestea, a reușit să se impună prin două romane experimentale de excepție, Lumea în două zile și Ucenicul neascultător. Publicat în 1977, ultimul titlu promitea să fie uvertura unui proiect epic de proporții, care însă nu a mai fost finalizat.
Recent, Editura Cartea Românească a tipărit, în condiții grafice de excepție, o nouă ediție (a IX-a) a romanului Lumea în două zile, versiune ce beneficiază și de un competent studiu introductiv, semnat de Răzvan Voncu. Lucrarea ilustrează procesul de înnoire existent în proza românească din deceniile șapte și opt, tendința firească de sincronizare cu direcțiile existente în romanul european. Elementele novatoare pot fi întâlnite atât în structura romanului, cât și în tehnica narativă asumată. Lumea în două zile conține descrierea a patruzeci și opt de ore din viața unui modest funcționar numit Antipa. Procedeul a mai cunoscut câteva reușite remarcabile în literatura universală, prin James Joyce (Ulise), Malcolm Lowry (La poalele vulcanului), dar și în literatura română prin romanul lui Augustin Buzura, Absenții. Cele două zile (21 decembrie, ziua cea mai scurtă a anului, și 21 iunie, ziua cea mai lungă, cu alte cuvinte solstițiul de iarnă și cel de vară) alcătuiesc un fel de „diafragmă“ a cărții, prezentând două imagini antitetice ale existenței lui Antipa. În esența ei, cartea își găsește o explicație parodică în dialogul celor doi câini înzestrați cu harul vorbirii (modelul îl constituie celebra nuvelă a lui Cervantes, Colocviul câinilor), Argus și Eromagna. Argus (nume mitologic, trimițând la punctul de vedere pătrunzător al creatorului) este un patruped-filosof care scrie un poem de meditație intitulat Mondo Cane, lucrare concepută în două părți antitetice, Domestica și Infernalia. Replică la acțiunea întreprinsă de către adevăratul prozator, această narațiune în narațiune facilitează, prin explicațiile pe care le conține, decodificarea mesajului cărții, oferind, în același timp, și câteva importante sugestii privind înțelegerea personajelor. Este vorba despre cunoscuta teorie a coincidenței contrariilor, adică de coexistența, în cadrul aceleiași ființe, a binelui și a răului.
Varianta parodică explică, prin urmare, marea carte și nu invers, ceea ce face ca romanul să surprindă două ipostaze diferite ale eroului său central, Antipa. Prima, cea din 21 decembrie, dată începând cu care lumina se pregătește să învingă întunericul, se găsește sub semnul binelui, sugerat atât prin „domesticitatea“ casei, cât și prin aceea a personajului. Totul se petrece în universul ocrotitor al căminului dominat de personalitatea Feliciei, adevărată „zeitate a casei“. Aici se întâlnesc, în afara celor doi soți, August pălărierul, veritabil stăpân și simbol al timpului, bătrânul Antipa și Pașaliu, apoi inginerul Druică și doamna Stănciulescu. Scena dobândește semnificațiile unui ritual ratat, deoarece personajele sărbătoresc ajunul Crăciunului la o dată nepotrivită. Antipa însuși ni se înfățișează acum într-o lumină angelică, pură. Nimic nu prevestește existența dublului său malefic.
Ceea ce surprinde în romanul lui George Bălăiță este maniera neobișnuită de a percepe realitatea. În mod paradoxal, semnificațiile lumii nu sunt descifrate cu ajutorul gândirii, ci pe cale senzorială, prin intermediul unor simțuri, precum mirosul, gustul, auzul și, abia în ultimă instanță, prin văz. Exacerbarea simțurilor amintește de celebra sintagmă caragialiană „simt enorm și văd monstruos“.
Construită simetric cu prima, cea de a doua parte a narațiunii reprezintă cronica zilei de 21 iunie, moment ce marchează declanșarea ofensivei tenebrelor. Din micul orășel Albala, acțiunea romanului se mută la Dealu-Ocna, unde se găsește și locul de muncă al lui Antipa. Dacă la începutul cărții sugestia „domestică“ ne este transmisă deja din primele rânduri prin descrierea unei călduri neobișnuite în plină iarnă, elementul „infernal“ este sugerat la începutul zilei a doua prin grindina care se pregătește să cadă și prin prezența unei locomotive, vehicul de trecere către lumea de dincolo. Obsesia simetriilor transpare nu numai în structura contrapunctică, ci și în tipologie, fiecărui personaj angelic corespunzându-i un dublu diabolic. Antipa este singurul care nu are o dublură „infernală“, deoarece în cazul său binele și răul alcătuiesc fețele inseparabile ale aceluiași individ. Abia acum personajul devine „viu“, se trezește din starea vegetativă în care s-a găsit. Fiind cel care eliberează certificatele de deces, Antipa se transformă într-un funcționar al neantului. Înzestrat cu puteri premonitorii, personajul preia înfățișarea destinului. Drept consecință, el începe să completeze anticipat certificatele de deces.
În peisajul literaturii române postbelice, Lumea în două zile și, de asemenea, Ucenicul neascultător alcătuiesc două romane cu o puternică încărcătură experimentală, în care ironia nu diminuează cu nimic meditația asupra sensurilor grave ale existenței.