În acest an e sărbătorit, alături de alți autori romantici germani la bicentenar, și Achim von Arnim, de la a cărui naștere se împlinesc 215 ani (și 195 de la moarte). Influent autor de proză, poezie, teatru, Arnim a fost și teoretician, culegător de literatură populară, editor de reviste și polemist de o spumoasă ironie. Spiritul său clocotitor l-a făcut pe Goethe să îi compare opera cu un butoi „căruia dogarul a uitat să-i prindă cercurile, iar vinul curge în toate părțile“. Născut la Berlin, într-o veche familie nobiliară din Brandenburg (Uckermarck), Achim (de fapt: Ludwig Joachim) von Arnim era și un personaj fascinant, cavaler cu maniere desăvârșite și mult admirat pentru frumusețea sa. Mai tânărul contemporan Joseph von Eichendorff își amintea de butada unei doamne care, văzându-l pe Arnim și aflându-i numele, ar fi exclamat: „Ach im Arm ihm!“ („Ah, în brațele lui!“). Tatăl său, diplomat, fusese ambasador al regelui Prusiei la Copenhaga și Dresda, iar mai târziu intendent al operei regale berlineze. Crescut de o bunică (fiindcă mama îi murise la scurt timp după naștere), Arnim a vădit încă din școală o aplecare spre matematici, încât s-a hotărât să studieze științele naturale și dreptul la Halle și Göttingen. A debutat cu o contribuție în domeniul fizicii, Încercare a unei teorii a fenomenelor electrice, continuând să publice multe articole științifice. Interesul pentru chimie, fizică și matematică era, de altfel, răspândit în romantismul german, unitatea artelor și științelor fiind considerată o cale spre înțelegerea lumii. Mai cunoscuți în această privință sunt Novalis și filosoful Johann Wilhelm Ritter (precursor al electrochimiei), însă mulți alții erau preocupați de electricitate, de galvanism și „magnetismul animal“; de exemplu, Friedrich Schlegel, Schelling, Franz von Baader sau E.T.A. Hoffmann.
Decisive pentru destinul literar al lui Arnim au fost întâlnirile cu Ludwig Tieck (la Halle), Goethe și Clemens Brentano (la Göttingen). Împreună cu Brentano a locuit, apoi, o vreme la Heidelberg și Berlin, într-una din locuințele „la comun“ atât de caracteristice pentru romanticii germani, care credeau în colaborarea literară: „simpoezie“ și „simfilosofie“. Joseph von Eichendorff își amintește de „haosul de cărți și chitare“ din „gospodăria lor poetică“. Alături de publicistul catolic Joseph Görres, de filologul clasic Friedrich Creutzer, de poetul Otto von Loeben, sau de poetelele Karoline von Günderrode și Bettine Brentano au dus multiple polemici, îndeosebi cu bătrânul iluminist Johann Heinrich Voss (traducătorul lui Homer). Spectaculoasă rămâne lupta pentru impunerea sonetului ca formă literară (pe care Voss îl detesta, preferând hexametrii). Cearta dintre școli, dusă inclusiv în sonete (între care unele scrise chiar în greaca veche) l-a făcut și pe Goethe să preia această formă, care nu mai fusese folosită în literatura germană din baroc. Majoritatea acestor idei s-au impus prin Revista pentru eremiți (Zeitung für Einsiedler), editată de Arnim și Brentano în 1808, apoi reluată sub formă de carte. În prefața programatică la primul număr, adresată „domnului public“, Arnim își lua cititorii peste picior, considerându-i filistini; publicul apărea și într-o ilustrație, având înfățișarea unui burghez somnoros, cu scufie de noapte.
Un moment al întemeierii fusese și călătoria lui Arnim și Brentano pe Rin, în 1802, când au descoperit deopotrivă natura spectaculoasă, burgurile medievale și legendele populare din regiune. Au început, atunci, să culeagă poezie populară, editând-o în faimoasa antologie în trei volume Des Knaben Wunderhorn (Cornul minunat al băiatului, 1806-08). Puțini sunt astăzi cei care să nu fie auzit măcar de compozițiile lui Gustav Mahler pe aceste texte. Nu totul era însă folclor autentic, fiindcă poeții interveneau asupra textelor în spiritul propriei concepții despre literatura populară, adăugând chiar și poezii proprii, ale Bettinei Brentano sau ale lui Albert Ludwig Grimm, sau texte din baroc. Punct de vedere răspândit în romantism, fiindcă se considera că și cititorul adevărat e un creator care prelungește opera autorilor, continuând reflecția lor critică, inclusiv prin transformarea textelor, ideal chiar la infinit. Deși precursori, în această privință, ai postmodernismului, romanticii germani își legau, totuși, intertextualitatea și de un program politic naționalist. Rolul culegerii lui Brentano și Arnim trebuie înțeles și în contextul războaielor napoleoniene, miza fiind căutarea (sau inventarea) unor origini care ar fi putut uni țările germane, profund fărâmițate. În urma formării, de către Napoleon, a Confederației Rinului, editorii au ajuns, în timpul apariției volumelor II și III din culegere, chiar să locuiască în state germane aflate în război unul cu altul. Acutizarea luptei antinapoleoniene și a naționalismului avea să ducă ulterior, la Berlin, la fondarea, din 1811, alături de Kleist, Chamisso, Schleiermacher, Fichte, Schinkel ș.a., a Societății mesei creștin-germane (Christlich-deutsche Tischgesellschaft), căreia însă nu i-au lipsit discursurile xenofobe și antisemite (întrucât Codul Napoleon introdusese egalitatea în drepturi a evreilor).
Articolul programatic „Despre cântecele populare“, publicat de Arnim la sfârșitul primului volum din Cornul minunat al băiatului, cuprinde, în orice caz, o reprezentare aproape mistică asupra poeziei folclorice: „Ea descinde întotdeauna doar pe această eternă scară cerească în care vremurile sunt trepte trainice, pe al căror curcubeu coboară îngeri, salutându-i și împăcându-i pe toți cei care caută contrarii în zilele noastre, vindecând cu arătătorul marea ruptură a lumii pe unde se cască iadul spre noi.“ Descrierea Rinului apare ca descoperirea unei lumi ideale, apropiată de arta antică prin legătura dintre muzică și dans. „Părăsit de joc, în singurătatea verii, păstorul cântă cu altă artă la izvoarele Rinului, spre zăpada veșnică: «Dacă mai e vreun om pe pământ / Cu el aș vrea să fiu.» Astfel răsună izvoarele Rinului spre vale, legate apoi mereu de noi izvoare și sunete, îmbogățite de clipocitul voiosului Neckar, un fluviu puternic care de la Mainz e legat de Mainul cel cântător de veselia vinului, diferit de el doar prin culoare, încolăcind pe două voci trecutul cu prospețimea de azi, o reamintire plină de sens pentru noi. Am stat acolo uimit, pe corabia de mărfuri, printre veselii cheflii, privind la trei muzicanți ciudați, cu cântec mereu nou, fiecare trăsătură a lor o strună ruptă de cântec, fiecare sunet al lor un pocal tocit; corabia merge mereu înainte și înapoi, leagănul ei, tronul ei sunt cele care leagă această sărmană și pustiită lume a pieții (aruncată laolaltă ca verzele și sfecla) într-un cor al gândurilor variate, zgomotoase și tăcute, astfel încât lângă ele satele liniștite, mai bogate, plutesc în trecere ca niște stele și luna, de neatins, fără dor, fără laudă.“
Idealizarea Rinului devine sâmburele unei literaturi care vizează legarea trecutului de viitor (avându-l în centru pe frankfurtezul Brentano, care cânta la chitară balada goetheană despre regele din Thule): „Multe dintre melodiile cântate indică un joc dispărut, așa cum ruinele castelului trimit la o formulă vrăjită care va ieși la iveală când va fi nimerită și rezolvată. În grupul de voioși culegători ai viei trece poate atunci un frankfurtez cu o chitară, se adună toți în jurul lui, se miră de regele din Thule, pocalul cade în Rin, gravitatea vieții li se vădește așa cum deslușim limpede prin gândurile fantastice în noaptea întunecată. — Cine poate spune unde va renaște Germania? Cel care o poartă în sine o simte mișcându-se cu putere.“
Dar, dincolo de patetismul național, Arnim, deloc pudibond, citează inclusiv folclor mai deocheat: „La naiba, mâța o tulește, / ațin’-te, n-o lăsa, / oricare om se drăgălește / cândva în viața sa.“ Sau, despre Praterul vienez: „Cui nu-i ajunge și mai mult vrea să vadă / Să meargă la jocul de mare roată / unde doi câte doi întruna trecând / se-nvârt de jur împrejur la rând. / Des strigă fetele: -I prea repejor! / Nu mi-e de mine, de copil, mai ușor!“ Propriile sale poezii de dragoste au o cu totul altă tonalitate, după cum demonstrează aceste versuri scrise pentru Bettine Brentano, cu care s-a căsătorit în 1811: „Ce să mai văd, stingher? / Ah, totu-n ea-i mereu. / Ce să mai simt, să cer? / Căci totul e al meu. // Am gândul ce socoate / Că-i fericirii dat: / În simțurile-mi toate / De ea-s înflăcărat.“
Cu Bettine a avut șapte copii, pe care i-au crescut la Berlin și la castelul Wiepersdorf din Brandenburg (azi, rezidență pentru scriitori). În ciuda sărăciei, a strădaniei zadarnice a lui Arnim de a obține un post de jurist și a luptei cu datoriile în care domeniul fusese înglodat de când îl moșteniseră, căsnicia lor a fost și o conlucrare literară rodnică între egali, în care scriitoarea nu a întâmpinat piedicile la care erau expuse contemporanele ei. După moartea lui Arnim, la Wiepersdorf, în 1831, Bettine i-a editat scrierile postume, între care romanul neterminat Papesa Ioana, care, așa cum cerea teoria romantică despre roman ca nucleu al genurilor, cuprindea și poezii, și o piesă.
Talentul literar al lui Achim von Arnim s-a vădit mai ales în domeniul prozei, chiar dacă a scris și foarte multe poezii ocazionale sau balade, precum și o serie de piese de teatru nejucate și în mare parte uitate astăzi (cu excepția piesei Halle și Ierusalim din 1811, influentă în secolul XIX prin resuscitarea unor teme din barocul german). Romanele sale istorice sau fantastice, caracterizate de un moralism conservator, Sărăcia, bogăția, vina și ispășirea contesei Dolores (1811) și Paznicii coroanei (1817), pălesc însă în fața măiestriei sale într-ale nuvelisticii și prozei scurte. A cărei culme o reprezintă Invalidul nebun din fortul Ratonneau (1818), despre puterea iubirii de a învinge amenințările fizice și psihice. În amintirea celui care îi scria, la 9 iulie 1802, lui Clemens Brentano că „totul se petrece pe lume de dragul poeziei“, un asteroid (8055) a primit numele lui Achim von Arnim.