Miracolul răspândirii creștinismului timpuriu, dincolo de eforturile apostolatului, necesită o explicație mai profundă, cu accent pe permeabilitatea culturii grecești. Din acest unghi privind, reputatul profesor Werner Jaeger, specialist în studii clasice și una dintre cele mai importante voci critice exprimate împotriva nazismului, a publicat în chiar anul morții, 1961, o lucrare de referință, Creștinismul timpuriu și paideia greacă, reunind prelegerile Carl Newell Jackson de la Universitatea Harvard, unde era profesor, susținute în anul anterior. Lucrarea lui Jaeger – a patra tradusă în limba română, după Istorie și filologie clasică (Grinta, 2008), Umanism și Teologie. Paideia Christi (Galaxia Gutenberg, 2020), Paideia. Vol.1: Idealurile culturii grecești (Paideia, 2019) – a fost publicată în colecția Perpetuo o Editurii Spandugino, în traducerea lui Bogdan Mincă, plecând de la miza de a nu pune în contrast religia și cultura, „două forme eterogene ale spiritului omenesc“ (p. 11), ci de a releva cultura greacă în textura sa predefinită paideic: „În ceea ce mă privește, voi vorbi despre cultura greacă așa cum era ea în momentul apariției religiei creștine, precum și despre întâlnirea istorică a acestor două lumi în primele secole ale erei noastre“ (p. 12). Werner Jaeger se concentrează, așadar, asupra permeabilității culturale grecești, asupra elenismului (hellenismos) în înțelesul dat de istoricul german Johann Gustav Droysen, la ale cărui studii face trimitere, ca fuziune dintre cultura grecească și culturile Orientului Mijlociu obținută prin răspândirea stilului de viață grec, care a făcut posibil ca mișcarea evreiască numită creștinism, răspândită în rândul comunităților evreiești din diferite locuri, să producă un asemenea efect în întregul bazin mediteraneean.
Răspândirea a fost posibilă datorită faptului că au existat două vehicule fundamentale ale transmiterii valorilor creștine: educația elină incluzivă, deschisă la nou, presupunînd spiritul paideic ai cetățenilor diferitelor orașe grecești, respectiv limba greacă, prin intermediul căreia s-a propovăduit noua religie, plecând de la Antiohia Seleucidă sau Antiohia pe Orontes, orașul din Siria antică în care evreii elenizați, reuniți în secta numită Christianoi, „au identificat primul mare câmp de activitate pentru misionarismul lor creștin“ (p. 17) și au folosit formele literare grecești răspândite în acea perioadă, printre care epistolele și faptele (praxeis), adică învățăturile și pildele oamenilor înțelepți folosite de discipolii lor. Prin urmare, nu numai paideia și limba au fost vehicule ale răspândirii creștinismului, ci și anumite tipare scriiturale și retorice au contribuit la răspândirea cunoașterii creștine prin intermediul unor forme elenizate – didahia (didaché), apocalipsa și predica au avut efecte mai târziu –, ba chiar și un tipar al răspândirii cunoașterii filosofice, al convertirii, țintind inițial atragerea evreilor elenizați din orașele bazinului mediteraneean, până când apostolul Pavel a avut intuiția ruperii barierei ideologice în raport cu celelalte etnii, cu neamurile (goyim):
„Astfel, misionarismul creștin timpuriu a fost cel care i-a forțat pe misionari sau pe apostoli să se folosească de formele grecești de a scrie și de a vorbi pentru a se adresa evreilor elenizați către care și-au îndreptat mai întâi atenția și pe care i-au întâlnit în toate marile orașe ale lumii mediteraneene. Acest lucru a fost cu atât mai necesar atunci când Pavel s-a apropiat de neamuri (gentiles) și a început să facă convertiri în rândurile lor, Această activitate cu caracter protreptic era, la rândul ei, o trăsătură caracteristică a filosofiei grecești din epoca elenistică. Diverse școli încercau să atragă adepți, ținând discursuri protreptice prin care susțineau că singura cale spre fericire constă în cunoștințele lor filosofice sau dogma. Acest tip de elocvență poate fi găsit, mai întâi, în învățăturile sofiștilor greci și ale lui Socrate, așa cum este el înfățișat în dialogurile lui Platon. Chiar și cuvântul „convertire“ provine de la Platon, care considera că adoptarea unei filosofii presupune, în primul rând, schimbarea stilului de viață. Chiar dacă acceptarea cuvântului kerygma de către creștinism a avut un motiv diferit, acest cuvânt presupunea ignoranța oamenilor și promitea să le ofere o cunoaștere mai bună – și, ca toate filosofiile, îi trimitea la un maestru și la un învățător care deținea și dezvăluia adevărul. Această stare de fapt paralelă a filosofilor greci și a misionarilor creștini i-a determinat pe aceștia din urmă să profite de ea. Și zeul filosofilor era diferit de zeii Olimpului păgân tradițional, iar sistemele filosofice ale epocii elenistice reprezentau, pentru adepții lor, un fel de adăpost spiritual, Misionarii creștini le-au călcat pe urme și – dacă ne putem încrede în relatările din Faptele Apostolilor – uneori chiar au împrumutat argumente de la predecesorii lor, mai ales când se adresau unui public grec educat.“ (pp. 21-22).
Eroii acestei răspândiri a crești nismului au fost apostolii și apoi o serie de învățați creștini, considerați Părinți ai Bisericii, printre care Clement din Roma, cel de-al patrulea papă, Origen din Alexandria, conducător al școli catehetice Didascaleion din orașul natal, ulterior refugierii în perioada persecuțiilor lui Caracalla, inițiator al școlii teologice din Cezareea, sau părinții capadocieni, Vasile din Cezareea (Vasile cel Mare) și fratele său, Grigore de Nyssa, precum și Grigore de Nazianz (Grigore Teologul). Prin această traversare a primelor patru secole creștine, de la sfârșitul celui dintâi, de la cunoscuta Epistolă a lui Clement din Roma către corinteni, către opera desăvârșită de răspândire a creștinismului prin părinții capadocieni la sfârșitul celui de-al patrulea, Werner Jaeger evidențiază un parcurs al ideilor noii religii care au beneficiat de vehiculele educației clasice grecești, în acord cu ceea ce intuiția apostolului Filip a făcut să se exprime în termenii acestei sinteze remarcabile: „Am venit în Atena pentru a dezvălui paideia lui Hristos“ (pp. 24-25). Epistola lui Clement din Roma este un exemplu tipic de transmitere paideică a cunoașterii, în vremurile în care în capitala provinciei Achaia, în Corint, diferite forme de manifestare competitivă a purtătorilor de Duh Sfânt, adică a extaticilor, arătau mai degrabă discordia decât unitatea în duh. Modelul disciplinei invocat de papa Clement, cel al supunerii și concordiei, este dat de martirii de la Roma, Petru și Pavel, dar mai presus de toate de cel al lui Iisus Hristos însuși. Într-un spațiu în care martiriul pentru adevăr nu era străin cunoașterii – Socrate fiind în cetățile grecești prototipul omului care suferă pentru dreptate –, calea lui Clement este una adecvată, răspândind înțelesurile concordiei (homonoia) – nici ea străină în înțeles, grație răspândirii ca slogan fie de oamenii de stat, fie de învățați, de sofiști. Pentru Clement paideia se definea ca act de educație creștină, iar răspândirea cunoașterii trebuia începută cu cei puțini și educați, nu cu masele largi.
Totuși, răspândirea cunoașterii creștine în masă a fost posibilă, pe de o parte, și datorită unei anumite curiozități a grecilor față de înțelepciunea sau filosofia barbarilor, și grație răspândirii ideii de umanitate unică și deschiderii, prin Alexandru cel Mare, a porților dialogului multicultural cu Orientul Mijlociu, iar pe de alta și prin conștientizarea contribuției înțelepciunii păgâne la răspândirea adevărului, așa cum avea să exprime apostolul Pavel în Epistola către Romani. Odată deschise porțile dialogului intercultural și, mai mult, cele ale traducerii marilor texte (în special din alte limbi în limba greacă), contagiunea s-a putut produce, „cultura și tradiția greacă au pătruns în Biserică și s-au contopit cu viața și doctrina acesteia“ (p. 53), permițând începerea erei marilor profesori și gânditori creștini, printre care cei enumerați anterior, și ai marilor școli creștine, precum cea din Alexandria a lui Origen, „cea mai importantă fază a relației dintre creștinism și cultura greacă“ (p. 93), care pune bazele teologiei creștine, sau cea capadocienă, prin intermediul căreia s-a construit o adevărată civilizație creștină. Treptat, prin epistola lui Clement, apoi prin cele două etape mai târzii, ale școlii alexandrine și ale celei capadociene, paideia a început să fie recunoscută drept școală a Duhului și invers, Duhul a fost înțeles ca putere educațională:
„Duhul însuși este înțeles ca fiind puterea educațională divină care este mereu prezentă în lume și care a vorbit prin intermediul ființelor umane care i-au servit drept instrument. Felul în care Duhul vorbește oamenilor în Scriptură este cel al educatorului înțelept, care nu uită niciodată de limitele înguste ale capacității elevilor săi. Dacă aceștia sunt incapabili să înțeleagă adevărul prin apropiere directă de misterul divin, atunci El îi conduce prin intermediul unei exprimări simbolice, adecvate naturii sensibile și finite a omului. Limbajul antropomorfic folosit în Scripturi cu privire la realitățile divine servește doar ca punct de plecare pentru procesul unei înțelegeri mai profunde.“ (p. 118).
Prin focalizarea asupra acestei scrieri fundamentale a lui Werner Jaeger, Editura Spandugino – care s-a specializat în recuperarea pentru lectorii români a unor lucrări fundamentale ale umanității – a adus în prim-plan un aspect al cunoașterii de regulă ignorat de istorici, umanismul creștin antic purtând numele educației totale, paideia, ca vehicul al răspândirii și împărtășirii, reunind idealurile filosofiei grecești cu cele morale ale gândirii creștine.