Versuri de Eugeniu Nistor
Timp inefabil
Timpul trăit în chip inefabil
îţi dă, uneori, dreptul,
să-ţi înmoi peniţa direct
în cerneala reveriei
şi să scrii aşezat
chiar la masa celestă.
…Mă întorc la noaptea
aceea înaltă de vară,
când însăşi întunericul
lumina până departe –
şi noi treceam prinşi de mână
peste marele pod al oraşului
iar cum în ape se răsfrângea
întreaga boltă celestă,
parcă păşeam, asemenea zeilor,
printre roiuri de stele…
Ea
Ea ştie să sufle peste răni deschise –
şi rănile instantaneu se închid.
Ea modulează ca într-o vrajă cuvin¬tele –
şi cuvintele încheagă adevărul.
Ea are sufletul timid ca o pasăre –
ce se străduieşte să nu-şi dea în vileag cuibul.
Anevoie se lasă citită şi tocmai de-aceeea
sporeşte în mine misterul şi vraja acestei femei.
Ea, şi când doare, şi când nu
doare –
are inima ornată cu petale
de floare.
Atunci…
Şi atunci, la despărţire,
ea mi-a luat cu blândeţe,
din mână paharul
savurând cafeaua
şi zâmbind şăgalnic –
era un gest simplu,
de-o naturaleţe frapantă
care – analizat acum
cu încetinitorul –
este intim şi calm,
de o tandreţe mirifică…
Mâinile ei
Mâinile ei sunt mici,
cu degete fine şi reci,
ca nişte periniţe moi de pluş,
ispitind prin gesturi mângâietoare…
Mâinile ei se află parcă, mereu,
fie într-o mută retragere,
fie încremenite în aşteptare.
Neatinsă de timp
Nu ştiu cum se face
dar ea a rămas neatinsă de timp,
aşa cum o ştiam de demult:
cu ochii întrebători şi miraţi,
cu chipul radiind
sub o nestinsă lumină…
Neatinsă de timp,
încărunţind doar puţin,
elegantă şi demnă,
linia trupului ei,
cu forme uşor rubensiene,
emite încă aceeaşi
ispititoare magie…
În lumina zăpezilor
Ea este acolo,
în lumina zăpezilor
şi, în dimineţi,
după ce-şi savurează
cafeaua în linişte,
limpezeşte cărările
şi alungă singurătatea,
apoi mângâie păsările
din copacii stingheri
şi îşi începe muncile zilei
oblojind, până-n amurg,
sub un vifor necruţător,
vechi cicatrici
din vremuri uitate…
Copacul inimii
În nopţile grele
de singurătate
o strig pe numele tainic,
numai de mine ştiut –
şi atunci se întâmplă
lucruri bizare:
copacul inimii mele
începe să freamăte
din rădăcini…
Versuri de C.Th. Ciobanu
I. Anii-zei
O, anii-zei cei optsprezece,
Zorindu-se a se-nțelege,
Primește-i, zare a crezare,
Adeverește-i neprimejdii.
O, anii-zei cei optsprezece,
Zorindu-se a se alege,
Îndeamnă-i, Doamne, de-i înseamnă
Icoane sub sărutul toamnei,
Tot fani spontani ce s-or întrece
La starostitu-n rang de lege,
Augurii mei să nu mai sece,
Renasc temei de-a mă petrece
O, anii-zei cei optsprezece.
II. La rondel
Agreeam un greierel,
Căuzaș arcuș pe strune.
Spune-i-aș acea minune
De-a grăi în ton cu el.
Agreeam cel greierel
Căuzaș arcuș pe strune,
Prinde-i-aș a mintenaș
Patima de-a mai rămâne,
Cum urmând așa model
Mi-s prescris deja rondel.
Mai ales cu mai în fel,
Cum să mi-l remodelez,
Agreez cel greierel.
III. Pe la știri
Pe la știri ca nicăiri,
Învățând cum să respiri,
Înțelegi că legi în șir
Presimțirile subțiri.
Pe la știri ca nicăiri,
Neuitând să mai respiri,
Prețul fie-ți numai fir,
Gustăreț la elixir,
Cântăreț mai abitir,
Iubăreț din amintiri,
Îndrăzneț să nu te miri,
Cât înveți să te inspiri
Pe la știri ca nicăiri.
IV. Dintr-un hop
Dintr-un hop, la horoscop
A comunica nonstop
Zarea face-se speranță,
Rezonanța urcă-n top.
Din cel hop la horoscop,
Sub cuprinderea nonstop
Sarea s-ar lăsa la drob
Cum poptopu-n ultim strop.
Însuși topu-i un galop
Cale de caleidoscop,
Spre cititu-mi bob cu bob
Cătinel, să nu mă-ngrop
Din cel hop la horoscop.
V. Slujitor
Slujitor la doru-mi câtu-i
În ajun de sfetnic bun,
Presupun că-l reconstitui
A imun să mai m-adun.
Slujitor la doru-mi câtu-i
În ajun de sfetnic bun,
Mă supun să mă institui
Vrednic sân, suav stăpân.
Doru-mi câtu-i acordor,
Sieși păs întrebător,
Mie că-s răspunzător,
Prea dator să mă restitui
Slujitor la doru-mi câtu-i.
VI. În canon
În canon până la ton,
Că-mi ordon doar cu pardon,
Karma îmi devine son,
Arma cea sine qua non.
În canon până la ton
Că-mi ordon doar cu pardon,
Inimă, tu, fanion,
Șansă din eșantion,
Fie-mi asul galanton,
Cum pionul campion,
Ține-mă amfitrion
Pe gazonul maraton,
În canon până la ton.
VII. Rondelin
Rondelin dacă te-nclini
Sub auzul acvilin
Spusu-i pus lângă suspin,
Scrisu-i învelit în scrin.
Rondelin dacă te-nclini
Sub auzul acvilin,
Între clin și mânecă,
Ziua cum te ia vecin,
Spumegă a spune că
Nu se mai întunecă,
Până-n ceru-i pelerin,
Prea sein de din amin,
Rondelin dacă te-nclini.
VIII. Barenboim
Azi ne cântă Barenboim.
Datorăm auz de șoim
Celui prinț olimpian
Prin regatu-i cu pian.
Că ne cântă Barenboim
Prinde-vom aripi de șoim.
Sunetele ard în plen
Din Mozart la Beethoven.
O baghetă scoți, Maestre,
Prin orchestrele ferestre.
Nu e pace, ba-i război.
Barem noimele-s cu noi,
Cât ne cântă Barenboim.
Versuri de Viorel Mirea
Veneam după tine ca nota re după do
După tine goneam ca după
oțet furnica,
erai distinsă ca un regret, trupul
tău sclipea ca sclipiciul și licuriciul
dar pe frântele mele brațe
pline de daruri
tot nu veneai.
Recele gurii tale cât de cald
l-aș fi simțit,
în stare să coacă turta de pâine.
Când te iubeam nu te iubeam
doar cu mine
ci cu forța tuturor motoarelor
mașinilor din lume
pornite în același timp.
Te iubeam cu zilele și solstițiile
din calendare
și cărbunele care arde în
termocentrale;
cod portocaliu erai tu
venind înspre mine,
frig ce-ți pătrunde dimineața
în oase.
Ochii tăi mă târau în război,
gura ta semna tratatul de pace.
Iar când aș fi vrut și eu
să te admir
mi-o luau florile înainte
furând startul.
Calul troian
Sunt calul troian și țineam
grecii în măruntaiele mele.
Mă enervau cumplit pe la
pântece luptătorii,
se tot foiau și mă gâdila rău
zbaterea asta fricoasă a lor,
îi ascultam ce vorbeau, spuneau
numai prostii,
unii ar fi vrut să iasă din burta
mea și să fugă, pe urmă se răzgândeau,
își întrebau zeii ce să facă, dar
zeii nu le răspundeau, să nu se prindă troienii,
toți aveau gândurile răsucite
în nevoiașe ițe.
Și iarăși se lepădau fiecare de
sine dar se adunau repede,
nu știa nimeni care era nota de
pe portativul destinului, cea fatidică,
fiecare din această orchestră de
eroi se codea care să înceapă suita luptei,
se uitau pe rând prin ochii și
urechile mele ce fac ăia de jos, care se bucurau ca proștii,
și atunci le mai venea inima la
loc care le plecase departe.
Armele îi împingeau înainte,
eroismul îi întorcea
simțind că zeii îi părăsiseră.
Ei ar fi vrut să scrie scrisori, chiar
Elenei, să o roage să se întoarcă acasă
dar nu avea cine să le trimită
căci Ulise, otrăvind toți
porumbeii, le luase și ultima formă de comunicare.
Până la urmă aveam și eu o
limită a răbdării și nu puteam să stau veșnic nemișcat
cu niște nehotărâți în burtă la
mine și care mai erau și niște eroi de carton.
Atunci, văzând toate astea,
și după atâta așteptare,
Onorată Instanță,
chiar când trebuia ca ăștia să
coboare din mine, cu chiu cu vai și nedeciși,
m-am enervat așa de tare,
poate și de frică, încât am luat-o la goană
și nu m-am mai oprit decât în
largul cel sărat de pe ape al mării.
Arvuneam calești, pelinuri și vin
Te-aș fi invitat la un plâns,
la un râs
dar când te-am văzut am crezut
că ești curcubetele cerului
care ne aprinde lăcomia
bucuriei.
Iar dacă tu ești sărbătoare
eu sunt toate zilele postului
negru.
Pașii tăi, cuneiforme
nedeslușite, dar și mai rău,
note muzicale, corecte unele,
altele nu,
dar dincolo de astea
hulpav ciuguleau din mine
calendele chipului tău
ca mai repede să ajungă la noi
timpul întâlnirii noastre.
Pentru asta arvuneam calești,
pelinuri și vin
și vizitii cei mai destoinici cu
multe stele în frunte.
Toți alergam înspre tine chiar
și câmpurile pre sub noi,
noi ne verificam verbele,
substantivele, să fie toate la noi și în regulă
pe care să le rostim când
o pețim.
Luna se ridica, ne făcea
bucuroasă cu mâna, ne da binecuvântare
iar noi alunecam mai departe.
Versuri de Remus Valeriu Giorgioni
POROROCA, viitura inversă
(… fenomen de curgere inversă a unui fluviu: apele bogate ale Amazonului se întâlnesc și se ciocnesc la vărsare în estuar, cu alte mase imense de ape care pătrund în el dinspre Oceanul Atlantic, înaintând până la o mie de kilometri înspre amonte: un val mareic înalt de cinci metri)
… Talazuri amestecate și tulburate
În valea aceea de ape – un drum
De maree, destrămare prăvălitoare. În larg pe suprafețele vaste
Atlantice, tăceri albastre tronând:
Pacificarea mată a intermundiilor
Și murmurul mării de sare, cea cu buze-nsetate de sânge,
Sânge de matelot: rumorile distructive (sunând
Ca un vers dintr-o poezie, unul din mie:
Grande rumore distruttore)
Oameni, copaci și viețuitoare
Sunt prinși de viitura inversă: iată cum vin
Înapoi dinspre mare apele negre și grele
Ca un vin-și-venin… evantaie
Evanescente
În frontul de valuri înalt ca un zid
Turbioanele din ocean dau năvală-napoi către amontele
Fluviului (Amazonul cu amazoanele lui devine avid!)
… Pororoca, proorocire pe ape,
Și raiul de surferi
Care alunecă pe dâra strălucitoare de aștri
Ca un copil pe o placă în stradă:
Ca schiori pe o pârtie de zăpadă
Cu vasul POSEIDONIA pe o mare amară
Marea: uluitoarele ei prodigii suflul ei creator – de la briză la maree curenți și brizanți (explozivele valuri sparte de stânci în ape puțin adânci) – că pare conectată direct la dinamul din stele: Pleiade Ciclade, cu toată masa lichidă în care simți cum pulsează bătăile inimii Lui! (Iehova la cârmă la prova). Miracol-spectacol Marea, în care mișcarea perpetuă flux-reflux pare-se că urmează pulsul din venele lui Neptun din Poseidonia… sânge albastru-marin (care însă adesea pompează în inima Mării mai mult venin!); aorta prin care ea primește în cordul imens, se primenește cu sânge de zoroastru împrospătându-și astfel ereditatea & erudiția (or poate chiar și cogniția)
Înfuriată adesea ca un golem cu armata de valuri răgind – golem proaspăt trezit din somn și stârnit monstru amfibiu și acefal călare pe val, care imprimă și talazurilor mișcarea neliniștită prin care ele alunecă grăbit rostogolite unele peste altele ca niște plăci polizate de andezit… Că Marea în sine e-o casă – casă imensă (evident, spațioasă): tavanul în stele iar dușumeaua în gropile abisale – casă fără pereți, cu acoperișuri mobile compuse din filele hidrofile… (migratoarele termopile)
*
La bordul navei și eu, pasager clandestin ascuns prin cală ca șobolanii, speriat de moarte când vasul intră în ambardee (ca avionul în vrie) – mi se zice „om de hârtie”; și înaintând eu așa pe corabia mea am simțit dintr-odată cum mă adie brizele altor lumi – razele altor sori poposin¬du-mi pe umăr; constatai dilatarea secundei până la anvergura eternității (revelația ilimitării în largul Mării) și aruncând o privire fugară prin alidada Timpului și alte instrumente de navigație îmi apărură ca-ntr-un caleidoscop astrele ’nalte și veșnicia (vecină cu Poezia) – și toate acestea se reflectau în frământările vaste… frângeri și bocete ale Mării iconoclaste
În locul de incidență al mareelor flux-reflux aflai subit punctul în care Clipa se racordează cu Veșnicia proza cu poezia, imensitatea Mării inspirându-mă să lepăd vremelnicia (să pipăi și să privesc în zări poezia!)… descoperind că Timpul e doar ritmul interior al trupului nostru pedestru și muritor… Și atunci subit și instant am realizat: odată ce te-ai îmbarcat, ai devenit marinar pe corabia vieții, viața ta va să fie mereu o sosire între două plecări – plecare printre mai multe sosiri:
Alee de cimitir
Presărată cu trandafiri…
… Că Moartea e și ea poezie! l