În seria de autor Orhan Pamuk au fost reeditate eseurile despre literatură ale autorului, prelucrate din prelegerile pe care le ținuse la Universitatea Harvard: Romancierul naiv și sentimental. Titlul reia o dihotomie folosită și de Friedrich Schiller în Despre poezia naivă și sentimentală, unde romanticul german îl socotea „naiv“ pe cel care își revărsa talentul nereflectat, asemenea clasicilor, iar „sentimental“ — cuvântul sentimentalisch fiind împrumutat de la Lawrence Sterne, din O călătorie sentimentală — pe autorul reflexiv, care găsește calea spre artă prin voință și cugetare. Asemenea lui Thomas Mann, care îl admira pe Schiller, numind scrierea lui teoretică „eseul cel mai cuprinzător al germanilor“, și socotea că poetul văzuse în „artistul sentimental“ un gânditor „modern“, Orhan Pamuk l-a analizat și el în profunzime pe Schiller, urmărind cum e tratat în roman binomul contradictoriu ficțiune-realitate, numindu-l „naiv“ pe autorul care scrie spontan, în timp ce „sentimentalul“ ar fi meditativul atent mai ales la tehnicile textului, îngrijorat de neputința egalării realului prin cuvinte: „El nu știe sigur dacă propriile cuvinte vor cuprinde realitatea, dacă o vor atinge, dacă exprimările lui vor transmite semnificația intenționată.“ Un naiv „nu diferențiază propria percepție asupra lumii de lumea însăși. Însă modernul sentimental reflexiv pune la îndoială tot ce percepe, chiar și propriile simțiri. Iar atunci când își transpune percepțiile este preocupat de principii educative, etice și intelectuale“.
Cititorul devine complicele scriitorului, continuându-i în felul său înțelesurile, judecând etic personajele și felul în care scriitorul emite propriile judecăți morale asupra acestora, sau căutându-i sensurile profunde. Exprimarea academică a conferențiarului alternează cu pasaje autobiografice prin care scriitorul dă textului o curgere vie, captivantă. Povestind cum citea „încremenit“ romane în camera lui de la Istanbul, vorbește de o stare „vecină cu visul, uitând de orice altceva din jur pentru a dobândi cunoașterea lumii, pentru a mă dezvolta și a-mi modela sufletul“. În cele șase prelegeri gândite de la început pentru a fi ulterior închegate într-o carte, Orhan Pamuk pornește ca într-un roman de formare spre „centrul“ romanului, spre „peisajul vast care ne va duce la scriitor, la ideea de ficțiune și ficționalitate, la personaje, acțiune, la problematica timpului, la obiecte, la perspectivă […] sau locuri pe care nu le putem prevedea încă, poate la fel ca într-un roman adevărat“. Discursul pe care laureatul avea să-l susțină ulterior, la primirea Premiului Nobel, arată că oamenii caută într-un roman situații care îi preocupă, că personajele trebuie să le semene, el însuși spunând că s-a regăsit în cele ale lui Thomas Mann, pe care l-a citit la 17 ani.
Unul din propriile romane pe care le folosește pentru a-și ilustra convingerile, Muzeul Inocenței, apărut în Turcia în 2008 (și foarte recent reeditat, în expresiva și exacta traducere din turcă a Luminiței Munteanu), descrie iubirea devastatoare a unui bărbat din Istanbul, Kemal, care a dus, prin povestea petrecută între anii 1975-85, la apariția unui muzeu cu totul special, cu obiecte obișnuite, dar care se aflaseră în preajma iubitei pierdute. Kemal, care fusese pe cale să încheie logodna cu altă fată, educată la Paris și foarte apreciată în cercurile elitei, o întâlnise întâmplător pe Füsun, o îndepărtată rudă săracă, dar care, trecând de adolescență, devenise deosebit de frumoasă. Atras și tulburat, dorind neîncetat să o revadă, a renunțat la nunta plănuită, lăsându-se cu totul pradă iubirii pentru Füsun. Dar fata nu crede că bogatul și chipeșul Kemal o va cere pe ea în căsătorie și se mărită cu un tânăr producător de filme, și el sărac. Din ce în ce mai obsedat de pierderea celei pe care o iubea, Kemal îi frecventează familia în chip de „rudă îndepărtată“, gata să ajute financiar producerea unui film, doar ca s-o poată vedea. Ca să-i poată simți mereu apropierea începe să adune pe furiș obiecte care îi aparținuseră, un ruj de buze, un cercel, o vedere, fotografii etc. După ce, în lumea filmului, căsătoria celor doi se rupe, Kemal și Füsün se regăsesc, însă adorata moare într-un accident și Kemal, distrus, se gândește să deschidă un muzeu cu obiectele pe care le sustrăsese pentru a trăi mereu în preajma iubitei. Roagă un scriitor (numit în roman tot Orhan Pamuk) să întocmească și catalogul muzeului, în timp ce el însuși își petrece ultimii ani de viață într-o chilie din mansarda clădirii. „Mi-am dat seama că era necesar un catalog care să depene din fir a păr istoriile tuturor lucrurilor expuse și că acesta urma să devină, cu siguranță, povestea dragostei și a admirației mele față de Füsun. La lumina lunii, fiecare dintre obiectele cufundate în întuneric, care arătau de parcă ar fi fost suspendate-n vid, indica o clipă indivizibilă, pe potriva atomilor indivizibili ai lui Aristotel. Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste, așa cum linia care unește clipele trebuie să fie, potrivit lui Aristotel, Timpul. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman.“ Personajul Orhan a trebuit să-l întâlnească de multe ori pe Kemal, ascultând totul despre suferința și fericirea lui, despre clipele în care îi contempla iubitei fiecare mișcare. Kemal i-a încredințat înainte de moarte, ca și mama lui Füsun, toate numele prietenelor și cunoștințelor adoratei, readucând-o astfel în lume prin amintirile lor, chiar mai vie. Cât despre casa veche în care fusese plasat Muzeul Inocenței, reală, de care realul scriitor Pamuk fusese impresionat pe când își ducea fetița la școală (de altfel. fiicei sale Rüye i-a fost dedicat romanul), aceasta i-a prilejuit scriitorului incursiuni în lumea istanbuleză de altădată, romanul descriind, precum majoritatea cărților sale, oameni și străzi, istoria dublu milenară a orașului, societatea turcă în trecerea de la mentalitățile otomane la lumea modernă, diverse mituri și basme. Cartea despre iubirea lui Kemal reunește scriitura romanului modern european și tradiția povestirii orientale (fiind chiar evocată pe parcurs pasiunea poetului beduin Mağnun pentru Layla, epopeea Mağnun Layla, despre înnebunirea din iubire, fiind una din cele mai apreciate „cărți ale îndrăgostiților“ din lumea persană și arabă, bine cunoscută imperiului otoman).
Al doilea capitol din Romancierul naiv și sentimental, cu titlul: „Domnule Pamuk, toate astea vi s-au întâmplat chiar Dumneavoastră?“, oferă răspunsul contradictoriu al scriitorului: că nu e Kemal, dar i-ar fi greu să-și convingă vreodată cititorii că nu este. Un romancier vrea să fie considerat autor de ficțiune, dar totodată își dorește pagini ca desprinse din realitate. Cititorii și autorul recunosc această contradicție, însă, pe măsură ce înaintează în lectură, ea se transformă într-o întrebare, într-o tot mai vie curiozitate, așa încât la o recitire părerea despre gradul de realism sau imaginație se poate schimba. Romanele pot avea o semnificație diferită pentru fiecare cititor, iar lectura e căutată tocmai pentru îmbinarea imaginarului și realității, pentru dorința de a fi în același timp „naivi“ și „sentimentali“. „Marca“ scriitorului, felul său unic de a vedea lumea, crede Pamuk, stă mai ales în unicitatea senzațiilor sale și modul cum se întretaie cu experiențele altora. „Precizia, claritatea și frumusețea detaliilor, senzația că «Da, lucrurile sunt exact așa» pe care ne-o stârnește o descriere și capacitatea inspiratoare a unui text de a da viață unei scene în imaginația noastră — iată care sunt calitățile care ne fac să admirăm un scriitor“. Totodată cititorul poate uita temporar de scriitor, dar nu mereu, întrucât „comparăm în permanență detaliile senzoriale ale narațiunii cu propria experiență de viață, evocându-le în minte prin intermediul acestei cunoașteri. Una dintre plăcerile esențiale ale lecturii unui roman este aceea de a ne compara viața cu viața altora“. Lucru valabil și în cazul romanelor științifico-fantastice, istorice, sau de dragoste, pentru că asemenea celor „realiste“ se întemeiază pe observații asupra vieții cotidiene, „oglindire“ a realității aleasă de cititori după gustul personal.
În eseuri, Orhan Pamuk revine frecvent asupra modului unui romancier de a crea stările, emoțiile și gândurile personajelor sale, exemplificând prin felul în care protagoniștii Muzeului Inocenței unesc precum într-un zigzag „obiectele, piesele de mobilier, încăperile, străzile, peisajele, copacii, pădurea, vremea, priveliștea văzută de la fereastră“, ca expresie a sentimentelor lor. Astfel, citit împreună cu eseurile, Muzeul Inocenței reprezintă mai mult decât un bine reușit love story: devine o lecție despre felul în care poate fi scris un roman.