Romanul Cafeneaua Lună Plină, scris de Mai Mochizuki, este o carte propusă de o autoare a unor serii de romane care au avut parte de adaptări manga (benzi desenate japoneze) și anime (animații având la bază manga), care se bucură de un mare succes de piață în Japonia și care prin această lucrare din 2020 a câștigat și notorietatea internațională. Atipică romanului – și tiparului de roman european, dar și speciei literare propriu-zise –, fiind alcătuită dintr-o serie de cinci capitole și părți aproape independente care poartă numele a cinci produse din meniul iluzoriei cafenele care dă numele cărții, lucrarea lui Mai Mochizuki este ca produs literar un cocktail magic-mistic, plăcut lecturii și relaxant, cu efecte cathartice. A spune despre acest roman că este frumos în stranietatea lui este o simplă banalitate, dar reprezintă modalitatea cea mai adecvată de a rezuma o încercare de focalizare asupra frumosului dintr-o perspectivă extrem-orientală, ghidată de mișcarea aparentă a aștrilor și constelațiilor în interpretare astrologică occidentală.
Personajele primelor două capitole au vagi legături între ele, nu bilateral și complet conștientizate. Învățătoarea Mizuki Serikawa, protagonista primului capitol, este catalizatorul romanului și un reper recurent în celelalte capitole. Fostă scenaristă a unor importante seriale TV pentru care s-a bucurat cândva de succes, a decis să se îndrepte spre noile mijloace de comunicare. În capitolul al doilea în prim-plan se află regizoarea Akari Nakayama, o fostă colegă a lui Mizuki, căreia trebuie să îi dea o veste proastă, dar apar și actrița Satsuki Ayukawa, care a avut o aventură cu un coleg de platou, precum și alte personaje recurente. Cel de-al treilea capitol include de asemenea personaje aflate vag în conexiune cu primele, dar îi este dedicat lui Takashi Mizumoto, unul dintre asociații unei mici companii IT, care descoperă legătura cu coafeza Megumi Hayakawa. Poveștile lor întretăiate și insuficient de limpezi găsesc un cadru al expunerii instabil și dependent de mișcările iluzorii ale aștrilor. Tuturor le răsare în față aceeași cafenea magică intitulată „Luna Plină”, care asigură continuitatea epică între personajele expuse preponderent autodiegetic și care sunt angajate în relectura ghidată de stele și de meniul servit să își recitească viața, perioadele dificile, sincopele, neîmplinirile, emoțiile. Spațiul terapeutic în care sunt invitate aceste personaje este o cafenea administrată de pisici, care apare doar în perioadele de lună plină în locuri diverse din Kyõto, „în mijlocul unui cartier comercial cunoscut, într-o stație terminus sau pe malul liniștit al unui râu” (p. 5).
Nu atât locul aleatoriu sau timpul ciclic al aparițiilor cafenelei sunt de interes, cât mai degrabă o anumită formulă a stagnării personajelor, caracterizată prin Mercur retrograd, planetă care patronează în astrologie comunicarea, comunicațiile și tehnologia, fac din această poveste a înfruntării trecutului personal un test de autocunoaștere, de retrospecție, pentru a putea privi, interpreta și admite viitorul. În fiecare dintre personajele invitate în cafenea se pot ghici invariabil bunătatea, frumusețea și simplitatea, iar aceste constante încheagă povestea, dau consistență și expun o veche convingere izvorâtă din mitologia niponă, conform căreia un bine făcut cândva pisicilor nu rămâne nerăsplătit. Învățătoarea suplinitoare Mizuki Serikawa care însoțea spre școală grupul de elevi în care se vor regăsi și viitorii invitați la Cafeneaua Lună Plină: „Și grupul de elevi care rămăsese cu sensei a mers în spatele ei. Printre ei se afla și Takashi. El nu-și mai amintea, dar se pare că acolo fuseseră și Akari, lidera grupului de elevi, și Megumi” (p. 197) salvează împreună cu ei câteva pisici rămase singure după moartea stăpânului lor. Această simplă întâmplare revenită în mintea antreprenorului Takashi Mizumoto la întâlnirea cu Megumi Hayakawa și alte asemenea conexiuni, aparent motivate de Mercur retrograd, adică de un prilej de retrospecție, fac ordine în viața tuturor personajelor:
„Atunci când se aflase în fața fetei mai mari decât el, pe ai cărei obraji se prelingeau lacrimi, simțise că îl strânge pieptul. Între un elev de clasa a III-a și o elevă de clasa a VI-a era o diferență foarte mare. Cu toate acestea, dorea să o protejeze pe acea fată, iar întâmplarea îi stârnise o senzație dulce-amăruie. Atunci nu-și dăduse seama, însă pesemne că fusese dragoste la prima vedere. Sentimentul acela dulce-amărui din clipa respectivă se dezlănțuia în interiorul lui. Trecuseră mai bine de zece ani de atunci. Printr-o întâmplare ciudată, reușise să se revadă cu prima lui dragoste, iar acum stătea alături de ea.“ (p. 201).
Stranietatea romanului nu vine neapărat din stranietatea perso najelor, a pisicilor care țin cafeneaua și care mișcă roțile destinului pentru invitați, ci din stilul complet atipic al scriiturii lui Mai Mochizuki, adaptat pentru manga și rezumând cumva în maniera manga scriptul unei forme narative mixte, susținute de arta vizuală, cu rădăcini extrem-orientale, care nu este destinată să releve o factualitate de suprafață. Scriitura tinerei prozatoare japoneze produce ca în manga stilizarea personajelor, expune proporțiile vag caricaturale ale acestora, privirile și expresiile faciale exagerate în căutarea retrospecției. Deși neverosimil în lectură occidentală, acest roman nu aduce o interpretare profetică a unui parcurs al destinului, ci mai degrabă proiectează o cale spre autocunoaștere și acceptare. Straniu și captivant, ușor de citit, intrigant și respins nu de puțini cititori în ciuda succesului de piață, romanul Cafeneaua Lună Plină continuă cumva canavaua stilistică și tematică Murakami, dar optează pentru scriitura manga și pentru mize mici în universul melancolic și introspectiv pe care îl moștenește.