„Unde fugim de-acasă?“ Întrebarea aceasta, titlu al unei cărți de Marin Sorescu, îmi vine în minte tot mai des în ultima vreme. Și o înțeleg în felul următor: unde ne refugiem, cum ne protejăm, atunci când realitatea ne este inconvenabilă și devine greu suportabilă, ne agresează?
Dacă, de pildă, ne prinde pe stradă o ploaie torențială, e simplu: ne ferim deschizând umbrela, presupunând că avem, sau ne adăpostim sub o streașină. Însă lucrurile se complică atunci când avem de-a face cu forme insidioase de disconfort, care ne afectează mintea, sensibilitatea, simțul adevărului. Totuși, și pentru unele dintre aceste situații avem la dispoziție rezolvări relativ ușoare. Dacă ne displace muzica momentului, ascultăm Mozart, Ceaikovski, Brahms sau, da, Alice Sara Ott: slavă Domnului, oferta încântătoare este extraordinar de largă. Dacă ne dezamăgește literatura de ultimă oră, la fel: ne îndreptăm atenția spre cei fără dubii mari scriitori, Dostoievski, Kafka, Caragiale, Arghezi – și în domeniul acesta posibilitățile sunt atât de numeroase, încât am avea ocupate toate zilele, până la sfârșit, ale unei vieți omenești, fără să epuizăm lista lecturilor îmbogățitoare.
De pe ecranul televizorului se năpustește asupra ta, venind dinspre partide, un noian de știri aberante, revoltătoare, inacceptabile din actualitatea politică autohtonă. Și în astfel de cazuri, refuzul unor informații de acest fel, evadarea ta din imperiul deriziunii și al minciunii îți sunt la îndemână – la un click distanță, ai putea zice: apeși pe butonul telecomenzii și fugi de pe canalele de știri pe canalele de sport sau pe platformele de streaming unde, deși nu făcea parte din micul tău proiect existențial, te transformi, vrând dar mai ales nevrând, în microbist sau în cinefil (cinefil e prea mult spus, mai degrabă un Flămânzilă pus să înghită, pe nemestecate, cu nemiluita, filme, din păcate, majoritar stupide). Dar sunt acestea soluții reale ale impasului sau doar rezolvări de tip surogat?
În aceeași situație te afli și când subiectul este situația geopolitică mondială: vrei să te decuplezi de la informațiile despre ce se întâmplă la zi în lume, căci tot ce afli nu face decât să te decepționeze, să te îngrijoreze, să te sperie. Nebunia care nu se încheie, ci se întețește în Ucraina, avalanșa de știri despre America, o Americă transformată peste noapte, incredibil, din campioana apărării valorilor democratice într-un stat cu ambiții hegemonice, gata să răvășească planeta pentru a-și impune puterea (vezi intervenția americană de capturare a lui Maduro în Venezuela, ca și dorința obsesivă de a căpăta „bucata de gheață“ numită Groenlanda), apoi nebunia din Gaza și mai nou din Iran: toate te silesc, în acest moment, să resimți bătrânul nostru pământ ca pe un loc nesigur, tot mai periculos, unde e din ce în ce mai greu să trăiești după regulile bunei cuviințe și păstrându-ți gândirea sănătoasă. (Tocmai am citit pe spotmedia.ro: „Guvernatorul Californiei Gavin Newsom îi avertizează pe europeni că Trump îi ia de proști: este un Tyrannosaurus Rex; ori te aliezi cu el, ori îl devorează pe unul sau pe altul.“) Și atunci, din tot acest marasm, din acest vis urât care prinde consistență sub ochii noștri, cum te salvezi? Cum te extragi așadar din realitatea apăsătoare și unde îți găsești adăpostul? O primă soluție, doar aparentă, e să întorci privirea, să te faci că nu vezi ce se petrece în jurul tău, să te conduci după principiul Ce nu vezi nu există!.
Dacă ai bani și o anumită mentalitate – bineînțeles, afirm lucrul acesta cu ironie! – îți cumperi o locuință în Dubai sau în Doha, noile paradisuri înșelătoare. Și tot dacă ai bani, dar mai puțini, evaziunea ta va fi pe termen scurt, o vacanță în ținuturi exotice cu plaje aurii, unde, adaptând o formulare care a fost în vogă acum ceva vreme, iarna e ca vara. Ceilalți, cei mulți, rămân captivi în locul de viețuire ce le-a fost dat și se luptă cu frigul, cu taxele mărite, cu străzile sparte de lucrări edilitare (în Capitală, schimbarea conductelor de termoficare, spre patima locuitorilor, e o istorie fără sfârșit), cu transportul public ori pe căile ferate atât de nefuncțional. De fapt, pentru ei, cei mulți, nu există, la propriu, căi de evadare / de ieșire din mediul nefavorabil, căi de scăpare. Ei nu au pe unde să scoată cămașa, ei au nimerit într-o capcană din care nu se pot elibera, nu au cum. Ei nu au de ales, trebuie să îndure și atât. Ba nu, greșesc, e și în fața lor o opțiune. Să-și ia lumea-n cap. Și cei mai curajoși, sau doar iresponsabili, o și fac. Își caută rostul altundeva. Cine știe pe unde. Iar oamenii aceștia, dezrădăcinați de aici, neintegrați acolo, cu școală puțină, adună frustrări și se transformă în „suveraniști“, în contestatari care n-au nicio idee ce anume să pună în locul a ceea ce vor să dărâme. E singura modalitate care le trece prin cap ca să reacționeze la necaz.
Dar să revenim. Toată discuția purtată aici se referă la una și aceeași chestiune: realitatea zilelor noastre e, prin multiple forme de manifestare, stresantă, neliniștitoare, apăsătoare și suntem siliți să facem cumva față acestei tensiuni permanente în care ne e dat să trăim. Dacă stau și socotesc bine, soluțiile de salvare propuse de mine, mai în glumă mai în serios, în textul acesta, ne duc cu gândul la anii petrecuți în comunism. (Ei, da, atunci să fi trăit, ca să realizezi ce înseamnă cu adevărat greul, coșmarul!) Și în vremurile acelea soluția de supraviețuire pe care, împinși de nevoie, o descoperiserăm atâția dintre noi era una care semăna cu cea de acum: evaziunea. Ne construiserăm o realitate paralelă, o lume lăuntrică în care ne scufundam căutând să existăm măcar acolo cât de cât autentic. Unii izbuteau, alții, previzibil, eșuau în acel univers care te ducea la schizofrenie.
Totuși, să privim lucrurile cu o fărâmă de luciditate: fuga, evadarea reprezintă soluția potrivită pentru epoca aceasta? Nu, evident nu. Și atunci, dacă nu, ce avem de făcut? Implicarea e calea, am fi tentați să răspundem. O, dar atâtea încercări ale atâtor cruciați ai speranței s-au năruit. Când te încumeți să aperi o idee, un adevăr, imediat apar și adversarii, o droaie, care se dovedesc îndârjiți, și neobosiți, și inventivi în a te lovi. Te denigrează, te diabolizează și nu se lasă până nu culcă la pământ tot, iar tu sfârșești maculat, înfrânt. Blestemul Meșterului Manole încă se pare că stăruie în văzduhul patriei noastre: mai nimic nu poți edifica, întrucât repede, negreșit se ivesc ei, uneltitorii, desziditorii (cei cu vocația deszidirii sunt totdeauna numeroși și puternici!), care își desăvârșesc lucrarea; pun piedici și nu se domolesc până nu strică acea construcție pe care te străduiai tu s-o înalți. Câți dintre oamenii de valoare care au intrat, cu bună credință, în viața publică au și ieșit cu bine din experiența asta, fără să fie terfeliți? Și cât timp au rezistat ei acolo, în poziții de responsabilitate? Foarte, foarte puțin. Și câți dintre ei au avut în funcțiile publice deținute niște realizări necontestate chiar și atunci când erau incontestabile? Și la câți dintre ei le-au fost recunoscute meritele? Da, numărul acestora este dezesperant de mic. Încât, dacă ai un dram de dreaptă judecată, ești determinat să te ții departe de o asemenea implicare, întrucât îți dai seama că este egală cu zădărnicia.