Istoria lumii trece prin Paris (L’Histoire du monde passe par Paris, Flammarion, 2025): un titlu – frumos – care nu-și găsește decât o destul de mică acoperire în text. Într-un scurt cuvânt introductiv autorul, François Reynaert, precizează că e vorba despre emigranții a căror experiență pariziană, mai lungă sau mai scurtă, a avut o influență decisivă asupra activității lor desfășurate în sau legată de țara de origine. Puține personaje prezente în carte răspund acestui criteriu. Fără îndoială, senegalezul Léopold Sédar Senghor (căruia autorul îi rezervă doar o apariție fugitivă); cu siguranță, de ase menea, polonezul Adam Mickiewicz; sau, dintre latino-americani, Asturias, Marquez, Neruda ori Llosa. Alteori însă, faptul de a fi trăit și studiat la Paris e mai curând un element biografic ciudat și în mod cert nu un titlu de glorie – mă gândesc la vietnamezul Ho Și Min, precum și la siniștrii lideri ai Khmerilor Roșii, autori ai unui genocid căruia i-a căzut victimă propriul popor. Altfel, rusul Ivan Bunin, în pofida Premiului Nobel, a rămas puțin cunoscut chiar și în Franța, țara lui de adopție; Nina Berberova se întâlnește târziu cu notorietatea, iar viața Marinei Țvetaieva a fost marcată de cumplite tragedii.
Istoric și gazetar, Reynaert e un abil vulgarizator. Ne stârnește interesul, de pildă, reconstituind personalitatea egipteanului Rifa’a al Tahtawi, autor al unui – pare-se – pasionant jurnal de călătorie intitulat Aurul Parisului, unde radiografiază capitala Franței din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Cel mai consistent capitol este, după părerea mea, cel consacrat „polonezilor“. Amenințată cu dispariția totală, Polonia supraviețuiește grație intelectualilor și artiștilor din emigrație. Stabiliți, cei mai mulți, la Paris, ei se afirmă ca luptători consecvenți pentru libertate, profitând – inteligent – și de valurile re vo luționare succesive care traversează în acei ani Europa. La su gestia lui Delacroix, prințul Czartoryski cumpără în centrul Parisului, pe Insula Saint-Louis, un magnific palat, pe care îl știm astăzi sub numele de Hôtel Lam bert. Imobilele de pe insulă puteau fi încă achiziționate la prețuri abordabile. Între timp, Polonia se revoltă în 1830, dar este zdrobită de ocupantul rus. Cul tura poloneză este însă, grație și ge nialului Chopin, mai prezentă ca oricând la Paris. Eforturile conjugate ale emigranților duc în 1854 la înființarea, tot pe Insula Saint-Louis, a Bibliotecii Poloneze, conduse o vreme de marele poet romantic Adam Mickiewicz. Biblioteca poloneză există și astăzi, tot acolo, după cum există – pe Bulevardul Saint-Germain – o Librărie poloneză (ce a găzduit, foarte recent, mai multe dintre manifestările românești – lansări de carte în primul rând – din cadrul Festivalului Week-end la Est). Reynaert nu se ocupă, din păcate, de excepționala revistă lunară Kultura (1947-2000), reper al exilului polonez, revistă de ținută euro peană, unde îl regăsim și pe Jósef Chapski, strălucitul scriitor, cel care a scăpat ca prin minune de masacrul de la Katyn și care a reușit să evadeze, tot miraculos, din Uniunea Sovietică.
Deși (iarăși!) n-are legătură cu titlul, e interesantă relatarea despre emigrația rusă: primul val are loc după cucerirea puterii de către bolșevici, în Paris și în îm prejurimi stabilindu-se un număr mare de ruși (probabil în jur de o sută de mii), parte din ei aristocrați și oameni cu stare ce se reconvertesc, devenind – de nevoie – muncitori la Uzinele Renault (unde în interbelic un muncitor din patru e rus!) sau șoferi de taxi. Treptat, serviciile secrete so vietice devin tot mai active și reușesc, printre altele, să influențeze opinia publică și să răspândească mitul țării care făurește societatea comunistă. Sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial e un șoc pentru vechea emigrație rusă: ce atitudine să ia, de admirație față de țara care, împreună cu aliații, învinsese nazismul sau să rămână credincioasă poziției antitotalitare? Lu crurile sunt încă și mai complicate pentru cei care căzuseră prizonieri sau se refugiaseră în Occident: și Franța, și alte țări occidentale (cu o excepție: Lichtenstein!) trimit în Rusia sovietică pe refugiați, a căror soartă e astfel pecetluită. Orbirea intelectualilor francezi (și nu numai francezi) față de situația reală din URSS și transformarea lor în docili „tovarăși de drum“ sunt aspecte prea cunoscute, încât nu e necesar să revin aici asupra lor. Afacerea Kravcenko este cea mai simptomatică pentru climatul care domnea atunci în Vest.
Parisul este un refugiu și pentru americanii de culoare care se confruntă încă în țara lor cu rasismul. Josephine Ba ker este o „pariziană“ emblema tică, scriitorii Langston Hughes și James Bald win, trompetistul Miles Davis ilustrează la rân dul lor climatul receptiv și decomplexat al Pari su lui. Exilați, obligați să părăsească Germania nazistă, sunt și Hanna Arendt și Walter Ben jamin, acesta din urmă autor al unor cărți fun damentale despre Paris. Latino-americanii con stituie un grup masiv, cu nume de referință.
O bizarerie, cum spuneam, este traiectoria existențială și intelectuală a unor personaje ce vin din Asia de Sud-Est, din Vietnam și din Cambodgia. Convertirea lor la comunism se petrece în condiții ob scure și lipsesc explicații raționale pentru ferocitatea criminală a liderilor Khmerilor roșii. Prin comparație, voga pe care o cunoaște maoismul în anii 1960-1970 pare un scenariu de operetă. Și foarte probabil chiar era unul.
Despre Franța – „terre d’asile“ și despre Paris – capitală culturală s-au scris rafturi întregi de bibliotecă. Având doar meritul de a reaminti – și de a le povesti cu talent – lucruri cunoscute, cartea lui François Reynaert e o lectură agreabilă: nimic mai mult.