Când apărea, în 1978, prima ediție a volumului lui Ion Vartic, Radu Stanca. Ars doloris, Radu Stanca era, ca și ceilalți scriitori din Cercul Literar de la Sibiu, un autor despre care se putea scrie, dar… nu chiar totul. Motiv pentru care cartea criticului clujean a fost mai întâi amânată de cenzură: terminată în 1974 (pe când autorul ei se afla la Leipzig, ca lector de română) și predată Editurii Dacia în 1975, avea să apară abia în 1978, la o altă editură. Iar titlul inițial nu a fost acceptat, motiv pentru care a apărut cu un titlu banal, care nici măcar nu a fost ales de autor – Radu Stanca. Poezie și teatru – și, pentru a se respecta formatul colecției, cu un adaos de texte selectate din creația lui Radu Stanca. Criticii autentici, ca Nicolae Manolescu, nu au fost păcăliți de addenda, care nu acoperea suficient evidența că aveau de-a face cu prima monografie a liderului Cercului Literar de la Sibiu.
Ediția a doua, recent apărută, este însă o carte nouă. Chiar dacă s-ar limita la recuperarea titlului inițial, și tot ar fi o restituire necesară, întrucât titlul sintetizează viziunea pe care Ion Vartic o imprimă asupra destinului și operei lui Radu Stanca. Un autor chinuit, cu o posteritate nedreaptă. Literatura sa dramatică, printre cele mai originale din secolul trecut, nu beneficiază de o ediție integrală și este în continuare puțin jucată, în timp ce poezia sa este mai degrabă uitată, dimpreună cu destinul social al autorului ei, pilduitor pentru condiția scriitorului într-un regim totalitar (pe care astăzi unii care nu au trăit atunci îl idealizează iresponsabil).
În noua ei iterație, cartea lui Ion Vartic are un număr dublu de pagini față de câte avea în 1978, iar aceste pagini noi acoperă o temă esențială în ecuația interpretării lui Radu Stanca. Și anume, receptarea lui și a Cercului Literar de la Sibiu după 1989, când s-a putut vorbi în libertate despre acest moment de istorie literară și, de asemenea, când s-au putut scoate la lumină din arhive numeroase pagini de literatură confesivă care oglindesc în alt mod atât ideile cerchiștilor, cât și relațiile dintre ei. Cartea din 1978 este, astfel, împlinită cu un episod care, prin forța împrejurărilor, a lipsit la prima ediție.
Ceea ce nu face ca prima parte din Radu Stanca. Ars doloris să fie mai puțin interesantă, dimpotrivă. Tânărul critic clujean, aflat la Leipzig în momentul elaborării și definitivării ei (unele detalii despre dificultățile cu care s-a confruntat transpar în corespondența cu Marian Papahagi), și-a conceput monografia sub forma unui opus tripartitum. În prima parte, împărțită în două secvențe, este abordată poezia lui Stanca, în cea de-a doua, tot în două secvențe, teatrul, iar în cea de-a treia ne este furnizat un splendid portret spiritual al liderului Cercului Literar de la Sibiu. Primele patru secvențe sunt dublate, spuneam, de mici antologii din creația lui Radu Stanca: strict necesare în 1978 – căci opera autorului era greu accesibilă –, ele rămân utile și astăzi, când poezia și teatrul lui Stanca au parte de ediții puține și confidențiale.
Astfel structurată, monografia are o vizibilă circularitate, subliniată și de modalitatea critică „empatică“ la care a recurs Ion Vartic. Alegerea lui Radu Stanca, în cazul său, nu a fost nici întâmplătoare, nici calculată: la mijloc sunt puternice afinități elective între scriitorul barochist și criticul care-și gândește exegeza în termeni de simetrii, arcane și volute, ale căror semnificații se dezvăluie treptat printr-un proces de decriptare.
Prima secvență interpretativă e elocventă în acest sens. Pornind de la paginile confesive ale scriitorului, criticul reconstituie un tablou imaginar al Sibiului, oraș care, nefiind al nașterii lui Stanca, reprezintă pentru acesta o alegere (care-i va marca destinul). Mai precis, o identificare în peisajul urban a unui peisaj spiritual propriu. Distincțiile pe care le operează Ion Vartic, cu o finețe și o siguranță care trădează empatia de care vorbeam, desprind Sibiul lui Stanca de clișeu. Pentru noi, cei care o vizităm la modul pur turistic, urbea de pe Cibin se așază – și prin comparație cu urbanitatea, câtă este, din spațiul cis-carpatic – pe un teritoriu al medievalității. Pentru poetul și dramaturgul cerchist, Sibiul este însă un spațiu baroc: o arhitectură de turle și acoperișuri, de corespondențe și itinerarii simbolice, de încifrări și sugestii, un spațiu nu doar al locuirii, ci și al colocviului. Nu alteritatea saxonă, cu pitorescul ei, îl seduce pe fostul clujean, ci simetriile și pasajele subtile, care șterg limitele dintre oameni, vârste și etnii, și chiar dintre evuri. Modernul se poate regăsi/ închipui pe sine ca vechi, numai trecând pe sub un portal.
Tot așa se înfățișează, pentru critic, și poezia lui Radu Stanca, întemeiată pe o gândire poetică nu doar coerentă, ci și originală. Cu toții am învățat despre „baladescul“ Cercului Literar de la Sibiu, despre substratul cultural pe care, în viziunea cerchiștilor, trebuie să îl aibă creația literară și despre propensiunea către spațiul Europei Centrale, firească pentru niște transilvăneni crescuți în cultura germană. Nu pe aceste clișee se sprijină interpretarea lui Ion Vartic, care pornește, cum am văzut, din interiorul gândirii poetice a lui Radu Stanca, spre a ajunge la arhitectura unei poezii în egală măsură transparentă și misterioasă, luxuriantă și abstractă. Temele și motivele acestei creații ies la iveală ca de la sine în lectura iscusită a criticului, care reușește, fără eforturi și fără ostentație, să evidențieze coerența și temeiurile poeticii autorului. Ca și contradicțiile personalității sale, în care profunzimea angajamentului în cultură – la un nivel uluitor pentru un tânăr aflat la vârsta la care alții doar (se) caută – se ciocnea de o modestie personală exagerată și de un vădit dezinteres pentru recunoaștere.
La fel se derulează (cu un plus de aplomb critic, dat de întâietatea absolută a descoperirii unor teritorii nefrecventate) și interpretarea atât de originalei literaturi dramatice a lui Radu Stanca, dramaturg a cărui anvergură creatoare nu este încă pusă în lumină nici editorial, nici „pe scândura scenei“. Barochismul se vădește aici prin pluralitatea semnificantă pe care autorul o atribuie „semnului“ teatral, dacă nu și prin succesiunea de „meraviglie“ care se îmbină arhitectural, în subtile simetrii, în piesele sale. Ca și în cazul antologiilor de texte poetice din primele două secvențe, selecțiile pe care le operează Ion Vartic trădează și ele criticul de vocație, care cunoaște dinăuntru creația autorului pe care îl comentează.
Deși elaborată departe de țară, prima jumătate a cărții consemnează și momentele critice care au marcat, la finalul anilor 1960 și începutul anilor 1970, recuperarea parțială a Cercului Literar de la Sibiu. Care, împreună cu liderul său Radu Stanca, ieșea din catacombe și revenea în literatură, ca și în istoria ei.
Prima jumătate a cărții se împlinește însă, cum afirmam chiar în preambulul comentariului, prin cea de-a doua, de după 1989. Când s-a putut discuta deschis despre ocultarea Cercului Literar de la Sibiu, despre calvarul prin care au trecut mulți dintre membrii săi în perioada stalinistă, despre aspectele neconvenabile (în comunism) ale relațiilor dintre cerchiști, dar mai ales despre destinul nefericit al unui grup de scriitori care a pornit în viață mizând pe libertate și cultură, spre a sfârși sub o cumplită dictatură comunistă. Timp de 35 de ani, Ion Vartic a urmărit tot ce a fost relevant în materie de Radu Stanca și de Cercul Literar de la Sibiu – multe dintre interpretările strălucite și dintre descoperirile de arhivă aparținându-i –, ținând „la zi“ un adevărat jurnal critic al receptării acestora. Partea a doua a monografiei Radu Stanca. Ars doloris se constituie (sunt convins că nu întâmplător) și într-o monografie ascunsă a Cercului Literar de la Sibiu, de departe cea mai clară și mai valoroasă pe care o avem. Tocmai excelența acestei interpretări ne convinge că mai avem multe de făcut, editorial și exegetic, până când opera lui Radu Stanca se va așeza pe locul meritat în istoria literaturii noastre.
Nu aș încheia înainte de a spune ceva și despre critica lui Ion Vartic, cărturar cu a cărui excelență și modestie ne-am obișnuit într-atât, încât adesea uităm cât este de valoros. În această interpretare a operei lui Radu Stanca distingem cu ușurință cultura literară și estetică deosebită, finețea ductului analitic, subtilitatea formulării și desăvârșita cunoaștere a materialului bibliografic. Calități care fac din Ion Vartic unul dintre cei mai importanți critici și istorici literari ai ultimelor decenii.