Am iubit mereu cărţile despre vânătoare, pescuit, patimi cinegetice. I-am citit cu nesaţ şi pasiune pe inconturnabilii Alexandru Odobescu şi Mihail Sadovenau, pe Ionel Pop şi Adrian Ghinescu, doi maeştri de necontestat ai puştii şi ai peniţei, la care se adaugă o lungă listă de „secunzi“: Nicolae Cristoveanu, Gheorghe Nedici, chiar şi Vasile Crişan, organizatorul vânătorilor Conducătorului, cel care a publicat la începutul anilor 2000 o carte care a făcut mult zgomot pe atunci, La vânătoare cu Ceauşescu – latura telurică, misterioasă a puterii comuniste. Aş dori să mai spun că am pescuit mult, dar nu am vânat niciodată, din păcate.
Cartea Vânătorile regale – sau mai bine zis masivul album istorico-documentar cu acest nume, publicat la Editura Magic Print în anul 2023 – am găsit-o printr-o întâmplare fericită. Sau m-a găsit (chemat) el pe mine, într-un depozit de carte. Iniţial, volumul, coordonat de dl. Narcis Dorin Ion, a însoţit o expoziţie vernisată în vara anului 2023, în sălile Muzeului Naţional Peleş. Un eveniment care a avut mare succes de public în timpul derulării sale. Spre deosebire de alte publicaţii ocazionale, acest album îşi păstrează independenţa şi autonomia, „respiră“ foarte bine singur şi după terminarea expoziţiei mamă. Iată unul dintre motivele pentru care am ales să-l prezint, bref, în paginile revistei. Un altul este cantitatea enormă de muncă depusă pentru realizarea lui, instituţiile cunoscute care şi-au reunit eforturile (Muzeul Naţional Peleş, Arhivele Naţionale, Biblioteca Academiei Române, Muzeul Naţional de Istorie) dar şi altele mai mici, dar iubitoare de trecut, cum ar fi de pildă Cooperativa „Arta Lemnului“ din Câmpulung Moldovenesc, care şi-au adus contribuţia la iconografia volumului, prin informaţiile şi ilustraţiile reprezentând conacul de vânătoare de la Poiana Iţcani, construit în jurul anilor 1920 şi care a ars în totalitate în anul 1958.
Firul roşu, conducător al cărţii este documentarea minuţioasă a pasiunii pentru vânătoare şi artele cinegetice a celor patru Regi pe care i-a avut România: Carol I, Ferdinand, Carol al II-lea şi Mihai. Dar este vorba de mult mai mult decât atât. Vânătorile regale, la noi şi în lume, au constituit dintotdeauna o ocazie specială de a etala şi extinde relaţii de putere şi rudenie. Monahii invitau adesea aliaţi politici – şi, uneori, în perioadele de acalmie, chiar şi inamici – demnitari, mari industriaşi sau diplomaţi la vânătoare. Dar ceea ce conta era mai puţin vânătoarea, tirul în sine, cât plăcutele momente de socializare gastronomică şi bahică din timpul sau după terminarea acestora. Lista personalităţilor citate în text sau care pot fi recunoscute în fotografiile de epocă este una de-a dreptul impresionantă: regi, regine, prinţi, prinţese, pentru că da, femeile vânau cot la cot cu bărbaţii în acele vremuri. Prea lungă este lista, repet, pentru a cita aici fie şi câteva nume impresionante. Ceea ce trebuie însă remarcat este felul diferit de a face diplomaţie prin arta vânătorii, un „soft power“ practicat eficient înainte ca acest concept să devină unul cheie al relaţiilor şi diplomaţiei internaţionale. Complicatul sistem de alianţe al Regatului României din perioada interbelică se regăseşte, de fapt, în acestă carte, prin puşti, sănii, cabane de vânătoare şi cetină de brad risipită pe sub mesele regale.
Dincolo de dimensiunea-sursă politică şi istorică, volumul posedă şi această dimensiune de lieu de mémoire, loc memorial, un apendice al Castelului Peleş, marele tezaur al memoriei naţionale. Cei care au răbdarea, pasiunea şi emoţia necesară, pot descoperi între paginile sale splendida arhitectură neo-românească ale unor case de vânătoare dispărute, cum ar fi cele de la Scroviştea (demolată în primii ani ai puterii populare, sub Gheorghiu Dej) sau Ruşeţu, judeţul Buzău, ultimul fiind şi sat regal model, printre primele sate analizate detaliat de către echipele sociologice ale lui Dimitrie Gusti în anul 1926. Avem în Vânătorile regale şi descrieri de păduri, domenii de vânătoare, câmpii şi sate risipite pe întreg teritoriul României Mari, legate intr-un fel sau altul de vânătoare. În subsididar, relatări despre bogata faună de odinioară şi bogăţia de vânat din câmpie, luncă sau munte, cu unele specii, cum ar fi dropia, complet dispărute astăzi. Şi literatură memorială, multă literatură memorială de bună calitate. Doar două spicuiri din nenumăratele exemple posibile. Invitat de maiorul Mişu Anastasievici să vâneze lupi la Clejani, judeţul Giurgiu, în anul 1868, tânărul, pe atunci Rege Carol I acceptă să vină cu plăcere, deoarece „vânătoarea este o distracţie binefăcătoare, de care am nevoie, deoarece singurătatea apasă şi întristează adeseori“ (p. 11). Et encore: „la jumătatea lunii ianuarie 1877, Principele Carol participă, alături de 40 de oaspeţi, la o vânătoare de lupi şi mistreţi în pădurile de la Mănăstirea Căldăruşani, care a durat două zile. „Mâine mă duc la vânătoare în împrejurimile Giurgiului (însoţit de diplomaţi străini – nota mea), unde s-au arătat mulţime mare de lupi. Frigul aspru i-a alungat din vizuini“ (p. 14). Relaţiile complicate, pentru a nu spune uneori de-a dreptul conflictuale, dintre Carol al II-lea şi Mihai, fiul său, se văd mai clar, ca într-o oglindă magică, la vânătoare, acolo unde oamenii sunt mai pasionali şi mai puţin dispuşi la compromisuri; mai multe pasaje din carte vorbesc despre relaţia tată-fiu, în bătaia puştii. Iar faimoasa „Duduca“ (Elena Lupescu) nu lipseşte nici ea din decorul cinegetic.
Un capitol întreg este dedicat armelor de vânătoare, păstrate în principal în colecţia de la Peleş. Pentru amatorii de statistici, am aflat că aici se află stocate mai bine de 3000 de arme şi obiecte legate de vânătoare, fiind vorba de una dintre cele mai mari colecţii de acest gen din Europa şi din lume. Pasiunea cinegetică a regilor României, situarea lor ideală în sălbaticii (pe atunci) Munţi Carpaţi şi respectul cu nuanţe naţionalist-supersti ţioase arătat pentru „patrimoniu“ de către puterea comunistă, cred că au contribuit la păstrarea acesteia peste timp. Surprinde încă o dată minu ţio zitatea cu care este realizat acest volum într-o epocă atât de grăbită şi neatentă la detalii, aşa cum este epoca noastră. Este expusă, detaliat, evoluţia armelor de vânătoare, ni se explică diferenţa dintre o sabie de vânătoare şi una de război; sau ce este o „platină“ de armă de vânătoare – metalul fin, cizelat, care acoperea patul puştilor de altădată. Putem vedea cum arată o arbaletă de vânătoare veche de 400 de ani. Facem cunoştiinţă cu reprezentările preferate ale maeştrilor armurieri din trecut: zei, zeiţe, sfinţi protectori, scene bucolice, îngeraşi, amoraşi, aflaţi acolo parcă în totală contradicţie cu sângele şi moartea pe care instrumentele acestea le fulgerau. Totul ilustrat cu fotografii din colecţia muzeului, de o excepţională calitate şi claritate documentară.
În paginile cărţii, alte trei capitole evidenţiază modul în care vânătoarea a fost transmisă memorial, devenind un reper cultural perpetuat prin artele decorative: tapiserii bogat ţesute, vitralii încărcate de simboluri şi mobilier sculptat cu migală. Aceste obiecte nu erau doar simple decoruri de interior, ci veritabile mărturii prin care meşterii de altădată au fixat în material durabil ritualurile, valorile şi imaginarul vânătoresc al unei epoci. Astăzi însă multe dintre aceste tehnici s-au pierdut, iar savoir-faire-ul artizanilor capabili să dea naştere unor asemenea opere de artă a devenit el însuşi o amintire, subliniind fragilitatea patrimoniului legat de lumea vânătorii. Bănuiesc că simpla lor întreţinere şi renovare, atunci când este cazul, devine o veritabilă provocare. Încă ceva. Am aflat cu această ocazie că Regele Carol I a fost atras de ebenistică şi sculptură în lemn, participând el însuşi la realizarea unor piese de mobilier cu tematică cinegetică, chiar la Castelul Peleş (p. 211).
Nu pot să nu mă întreb dacă acest volum nu va rămâne, din păcate, un ultim reper bibliografic pentru istoria şi etnografia vânătorilor, regale sau nu, într-o lume în care tradiţiile cinegetice, dacă nu au dispărut cu totul, şi-au pierdut total nobleţea, aura de altădată. Iar vânătoarea, în ansamblul său, este repudiată şi desconsiderată. Ce ar mai fi deci de spus? Acest volum de aproape 300 de pagini se constituie într-un „regal“ nu doar pentru vânătoarea ca pasiune, patimă şi hobby, ci şi pentru înţelegerea în profunzime a modului în care trăiau şi socializau elitele unor vremuri de mult apuse. Personal, primul lucru pe care-l voi întreprinde, în următorul sfârşit de săptămână disponibil, va fi să urc în tren pentru a revedea, cu alţi ochi şi altă simţire, Castelul Peleş şi colecţia sa de arme. Sperând din toată inima să nu mă întâlnesc pe drumul spre Stâna Regală cu unul dintre nevânaţii urşi care refuză să mai hiberneze.