Concursul pentru funcția de director al unui teatru, numit manager mai nou, este un proces birocratic, în primă instanță, bazat pe lege. Acesta este primul pas. Un concurs nu este un proces electoral, însoțit de campanie electorală. A afirma că cineva „susține“ un candidat sau că nu-l „susține“ este doar o manieră subiectivă de a privi lucrurile și de a face afirmații de dragul unui spectaol, de o parte sau de cealaltă a unei baricade construite pe dispută și factor emoțional. Le-am parcus și încă le traversez pe amîndouă. În primă fază, esențial este ca legea – bună, rea, perfectibilă – să fie respectată. Să fie respectată întocmai litera legii, să fie cu atenție urmărite și analizate dosarele depuse pentru concurs și toată procedura ce urmează. Ca să poți studia proiectele depuse este implicit faptul că trebuie să ai experiență, să ai tu însuți viziune și autoritate în breaslă, să fii inatacabil profesional și moral. Logic ar fi ca organizatorii concursului, Ministerul Culturii sau primăriile orașelor, să-și dorească directori de teatru extraordinari. Ca și breasla noastră întreagă. Personalități remarcabile care să gireze performanța, o direcție teatrală și culturală, viziune, anvergură și identitatea instituției în peisaj, atragere de fonduri și din alte surse decît cele puse la dispoziție de ordonatorul de credit, colaboratori diferiți care să definească difersitatea programului repertorial, atenția față de componența trupei în general și de tipologii actoricești individuale, actorii grei, dar și cei pe care dorești să-i formezi și să evolueze. Personalități, deci, profesionale și morale incontestabile – dacă acest lucru mai este posibil la noi, în sensul că iuțeala degrabă a atacului la persoană este parcă un exercițiu obligatoriu. Activitatea artistică vorbește de la sine în aceste situații. Indiferent de vîrstă. Nu cred că vîrsta este un criteriu în favoarea unora și în defavoarea altora. Doar valoarea este cea care contează. Exclusiv. Restul discuțiilor purtate în jurul vîrstei mi se par intoxicări. Dar ele se emit din nou. Încorsetări stupide și retrograde. Vîrsta nu dă neapărat garanții în nici una dintre situații. Doar valoarea și potențialul exersat deja. Strehler, Brook sau Dodin, de care tot pomenim, nu sînt directori tineri. Nici doamna Bulandra nu era în floarea vîrstei. Pe de altă parte, Thomas Ostermeier era tînăr cînd a devenit director artistic la Schaubuhne, dar nu tinerețea lui a contat, ci valoarea lui. Montările lui, viziunea lui ca regizor, ca om al cetății, ferm, implicat, dinamic, o minte strălucită, lucidă, patimașă, un regizor care avea o carte de vizită impresionantă atunci cînd a devenit director. Pentru asta a fost numit director. Pentru un soi de nesupunere în creație, dar un tip riguros, exact, atent cu legile. Cu discurs estetic și civic. Nu pentru un argument biologic în sine, decupat din contextul amprentei artistice, a influenței, a ceea ce înseamnă repere, modele. Lumea mondială a teatrului vuia în jurul numelui lui, ediția în care a fost invitat ca director-artistic asociat la Festivalul de la Avignon a fost complet altfel, așa cum era și profilul său. În 2007, cînd a fost la București, la Festivalul Național de Teatru, cu cele două montări fabuloase, Nora și Wunschkonzert, oamenii de teatru din România nu prea aveau habar cine este Ostermeier. Am fost mai mult decît minunată. Astăzi par că-l cunosc de cînd lumea. Deși nu i-au văzut montările, poate doar pe cele prezentate într-un festival sau altul autohton. E bine și așa decît deloc. Polemicile purtate în jurul vîrstei pe care ar trebui să o aibă un director mi se par deformante. Ele deplasează centrul de greutate de la valoare, la criterii biologice. Un om tînăr nu este în absolut mai bun decît un om trecut de o anumită vîrstă, cum nici acesta din urmă nu este în absolut meritoriu doar pentru că are un număr de ani. Discuția trebuie purtată în jurul unei cărți de vizită care înseamnă performanță în profesiune și potențial. Cînd Tompa Gabor a devenit directorul Teatrului Maghiar din Cluj, înainte de 1989, și el a fost cel mai tînăr director la ora aceea. Dar în atuu-rile desemnării lui a stat valoarea spectacolelor, atitudinea sa verticală, formele de rezistență, formarea lui sub aripa unor maeștri, dacă numele lui Harag ar fi doar un singur exemplu.
Lucrurile la noi sînt amestecate rău. Interese personale sau de grup, interese politice, ce nu par chiar la vedere, masonice, financiare și ipocrizie țîșnesc prin multe luări de poziție. Multă ipocrizie. De-a lungul anilor de după 1989, și teatrul românesc a cunoscut acte abuzive. Mai mult sau mai puțin vizibile, mai mult sau mai puțin mediatizate, dar grave. Solidari în multe momente, ca breaslă spun, depășindu-ne umorile și înțelegînd derapajele, am reușit să echilibrăm unele erori. Nu pe toate. Deși am fost uniți în unele cauze și am luptat constant, pe toate căile. Îndepărtarea regizorului Alexandru Dabija de la directoratul Teatrului Odeon în cea mai fastă perioadă rămîne un abuz și o situație care părea, atunci, o excepție. Nu la acel nivel, lucrurile s-au repetat. În ultima vreme, și în București și încă în multe instituții de cultură din țară este haos. Cel mai îngrijorător fapt este umilința. Sigur că vedem cum se schimbă din mers modalitatea de concurs pentru Teatrul Național din București, deși, tot această conducere a ministerului nu a schimbat nimic pentru nici unul dintre alte concursuri cvasi încheiate cu un manager. Este halucinant ce am citit în noile criterii și directive. Exprimările, limba folosită, „ideile“ numite revoluționare și singurele în treizeci și cinci de ani, răstirile publice la cei ce formulează alte puncte de vedere. Breasla cam tace. L-am admirat pe regizorul Cristian Hadjiculea, directorul Teatrului Național din Iași, pentru opinia sa argumentată și fermă exprimată față de noua lege pregătită. Îi admir pe mulți actori și regizori tineri și valoroși care au avut intervenții atît de documentate, de precise față de aberațiile care se întîmplă în continuare la Primăria Bucureștiului. Atitudinea viceprimarilor, a celor care ar trebui să știe cîte ceva despre identitatea culturală a unei capitale europene este grobiană și descalificantă. Ce am auzit zilele acestea m-a aruncat în stupoare. Cum este posibil așa ceva? Cum se poate să nu apară nicio strategie, mult promisă, mult invocată de candidatul Ciucu, deja Primar? Șă nu uitam cum și-a arătat „mușchii“ în campania electorală și l-a sunat pe viceprimarul interimar, subaltern politic, să repare urgent gafa neprelungirii mandatului de interimar la direcția Teatrului Excelsior al regizorului Vlad Cristache – și bravo, din nou, Vlad Cristache, pentru poziție și pentru lecția de demnitate. Ca breaslă, am primit multe promisiuni. N-am crezut o iotă. Ca dovadă, realitatea. Dar n-am crezut că poate să se folosească aroganța în loc de competență. Cine sînt oamenii de cultură care stabilesc direcția culturală a acestui oraș? Nu știu niciun nume. În plin scandal mondial de abuzuri, de hărțuire, de orgii, crime și superioritate a bogătanilor și politicienilor lumii, niște funcționari de prin niște comisii de la primărie sau niște trecători deținători de funcții mai înalte își permit să agreseze o breaslă, o lume a culturii, prin tot, dar tot ceea ce fac zi de zi împotriva noastră. Cu aerul că au inventat apa caldă sau că sînt trimișii lui Dumnezeu pe pămînt.
Sînt convinsă că nici președintele și nici premierul nu sînt la curent cu această batjocură. Pe de altă parte, reprezentanții de prin comisiile primăriei sau în funcții sînt rezultatul votului. Cine poate, însă, gestiona această situație jenantă față de oamenii de cultură din toate domeniile? Mai ales că nu este campanie electorală să fim invitați să susținem pe unii sau pe alții, să privim tot felul de tumbe ce se fac, mai fără grație și pricepere, în fața noastră. Tot ce se întîmplă acum în spațiul cultural este o aberație fără margini și un șir lung, ce pare fără sfîrșit față de creatori și față de cei angrenați în acest sistem. Disprețul este imposibil de măsurat. Față de artiștii angajați și față de independenți, lăsați aproape muritori de foame de luni încoace, de cînd nu-și primesc onorariile.
Pînă una, alta, oricine dorește să candideze pentru funcția de director al unei instituții de stat trebuie să respecte legea. Deocamdată, pe aceasta care este, pînă la alte modificări legislative care ar trebui operate cu multă cunoaștere în profunzime a fenomenului cultural, și nu doar pe criterii emoționale. Cei care organizează concursurile trebuie să înțeleagă că au o responsabilitate enormă. Pe termen scurt și pe termen lung. Deși nu dau semne. Faptul că azi există o atît de mare confuzie și o atît de redusă cunoaștere a ceea ce se întîmplă în fenomenul teatral larg, european, mondial, că s-a creat o polarizare a punctelor de vedere din alte rațiuni, o îngrijorătoare superficialitate, o agresivitate verbală… simt zi de zi o lipsă de siguranță. După criteriile recente, oare cine s-ar mai înscrie la asemenea concursuri?… În general vorbind, mi se pare că ni se mută atenția de la cel mai grav lucru din societatea noastră, din breasla noastră teatrală: Absența modelelor. Sau negarea, în cel mai fericit caz minimalizarea celor ce încă sînt. În spațiul instituțional sau independent și nelat de vîrstă. Precum și punerea în paranteză a performanței. Din capul locului, ideea de performanță este dată la o parte. Deși s-ar zice că nu, după cît este de invocată verbal. Să nu acceptăm ca și legea să intre, și ea, în vreo altă paranteză politică, conjuncturală, umorală…