Aș porni în descrierea celui mai nou volum de versuri al lui Vlad Moldovan, Nos (Editura OMG, Alba Iulia, 2025), de la o componentă paratextuală: dedicația. Văd în sintagma de pe una din paginile de gardă, „În memoria tatălui meu“, germenele unei lungi epistole, în mai multe secvențe, pe alocuri onirică, trimisă poetului Ioan Moldovan de către unul din fiii săi. Tema scrisorii în cauză este mai-nimicul, pe care poetul dintr-o altă generație îl așezase în mijlocul poemelor din ultimele cărți. Poetul de-acum a înțeles și el că poezia ia naștere direct din existență. Și-a primenit doar instrumentarul narativ/ descriptiv cu care își scrie textele. Rădăcinile acestei poezii sunt psihologice, iar asta se poate vedea și la o fugară cercetare a materialului lexical. Patru, din cele treizeci și șase de poeme, au în titlu vocabula transă, utilizată la plural: Transe 2. Dar una, Transe pen’tunerec, Transe/ ventile și Transe pe Someș. Cea dintâi expresie a universului liric din carte ne întâmpină în poemul de deschidere: „O petrecere la care n-am cântat/ Un povârniș pe care s-au împrăștiat/ Panici“ (Transe 2. Dar una).
Singurul titlu, dintre cele din cuprins, articulat într-un enunț, este Devin de toate. Sugestia înaintării ființei înspre experiența neantului ni se pare destul de limpede, tocmai datorită ambiguității semantice a locuțiunii substantivale „de toate“. Prima din cele trei unități strofice proiectează cadrul material, dar mai ales angoasele unui spațiu spitalicesc: „multă putere/ redusă familiaritate/ când nu mai fugim în întâmpinarea timpului/ și viața e pasată la internări/ bazată pe analize/ căci omul e ca umbra în sala de așteptări,/ cu straie ne fierbe o goană/ pe toate le-ntinde la zvântat“. În următoarele două, cadrul se lărgește semnificativ, întâi la „o spălătorie“, apoi la „rezonanța blocului“ de acasă, pentru a conduce în final spre toposul trecerii: „cu tine am de gând/ să văd iarba crescând“.
În jurul unui motiv mai puțin crepuscular, poate o iubire defunctă, vedem dezvoltându-se poemul Transe pe’ntunerec. Discursul liric de aici țintește înnoirea expresiei, bazându-se, nu atât pe negarea tradiției, cât pe recuperarea parodică a unor autori și opere uitate. Am ajuns la această constatare, pentru că cititorul din noi simte, în textul lui Vlad Moldovan, ecourile unor ritmuri dintr-o „doină“ cu haiduci a lui Șt. O. Iosif. Nu-i mai puțin adevărat că asistăm la o primenire accentuată a jargonului liric: „Pierdut/ scăzut/ În necunoscut/ E absurdul depresiei// Filmat/ schimbat/ Pământul defrișat/ Sau bulgărul expresiei// Ai zis că vii/ Dar n-ai sunat/ La dezmierdat/ drumu’ i-ai dat/ Și întărâtat/ Cu stranietatea-n/ Pat/ De mine cum te-ai săturat// Câtă neajutorare/ Prelinsă în ani/ Din care/ Intru ies// Un vers stâlcit// L-am prins din mers/ Mi-l dau încoa/ Când eram terț/ Enunț/ din clicul de pistol armat// În corp fără elan/ Nu m-am mișcat/ Abia muream/ Bălteam/ Și treaz încă demult/ Fără de cap/ Vegheam// Și am fost pace/ Și am fost odihnă“.
Când își alege uneltele stilistice, poetul parafează dicteul automat. Și, în vecinătatea acestuia, desele elipse, lexicale sau în dialog, devenite manieră personală, care merg uneori până la anularea sensului, dar fiind alteori sursă de oralitate și exprimare a afectivității. Există poeme cărora li se poate atribui o tramă: „Dominioane vin și pleacă/ Degustare de midii în port./ A fost o expediție pe cinste“ (Agent negentropic). În astfel de exemple, mai ales – și ele nu sunt puține – plutește o angoasă a păcatului. Într-un text critic pe coperta interioară, Irina Petraș aprofundează legăturile acestor poeme cu naratologia: „De aici gesticulația de subtilă noblețe, de aristocrație în scapăt, dar și nota de împăcare cu răzvrătiri surdinizate și unicitatea atitudinii scripturale. Dimensiunea epică e sumar-fantasmatică, un soi de delir concret și baroc, cu legături facultative cu povestea. Vedeniile sunt vizionare, chiar dacă sibilinice, iar privirea nu se sfiește să înregistreze laconic realul, cu încântată de sine umilință și revoltă subînțeleasă“.
În propensiunea sa către stilul parodic, poetul nu-și părăsește fondul ironic-elegiac, remarcat deja de critică. El ia în răspăr tipare prozodice consacrate, recognoscibile după câte o sintagmă sau după câte o imagine: „Vers scurt/ mormânt al tinereții//…// Am scris către prieten/ am scris către un dușman/ l-am încurajat să-și ia zborul/ la aterizare să ferească norul/ în el sunt infinități“ (Gnomice). În Odinetă, intenția minimalistă se manifestă din titlu, iar deriziunea existențială și lehamitea triumfă încă din primele versuri: „trăiești cu glia/ din stoc te ocultează/ în loc de bombă atomică/ prăjești pește cu Lia“. Către sfârșitul volumului, printr-un Poem pleșuv, Vlad Moldovan își propune să acrediteze o specie nouă: textul poetic arid, golaș, dar nu lipsit de palpitul vieții: „M-am angajat/ oamenii-s răi/ și-au arătat/ fețe noi//…// strângeți planșeul pelvin/ din cap spre cord/ nu uitați să vă proiectați/ un suflet divin“.