Îndemnuri către filosofie au scris: Platon (sporadic în dialoguri), Aristotel (în tinerețe, un tratat parțial pierdut), Cicero (Hortensius, din care au rămas fragmente destule cât să miște continente), Iamblichos (care l-a și salvat parțial pe cel aristotelic), David Armeanul (admirabil tradus demult în română), Boethius (care maschează genul în Consolarea lui), Alcuin din York (pe cât o mai cunoștea), Hugo din Saint Victor (pentru toate științele), Boethius din Dacia (un spectaculos contestatar danez din Parisul secolului al XIII-lea), mulți magiștri din Cracovia secolului al XV-lea în genul discursurilor festive de la începutul anilor universitari, pe care și le numeau recommendationes philosophiae. Mai departe nu mă pricep, nu e munca mea, însă primul meu protreptic a fost Jurnalul de la Păltiniș. Scriu aceste lucruri ca să salut foarte bucuros apariția în limba română a fragmentelor dialogului Hortensius, traduse, comentate și editate bilingv după textul stabilit de Alberto Grilli în 2010 de Constantin Ionuț Mihai, admirabilul filolog clasic de la Universitatea din Iași, publicate în 2025 la editura acestei universități. Punerea în circulație în limba română, cu un comentariu savant, clar, atent la fiecare literă a textului, a ce mai avem azi din dialogul Hortensius merită formularea abruptă și clară a unei întrebări căreia îmi propun să îi schițez un răspuns aici. Foarte simplu spus: ce datorăm acestui text? Foarte complicat spus (din savoarea de a expune): care sunt deciziile lui tacite care afectează istoria noastră intelectuală, seducându-ne să înaintăm necritic pe un drum al culturii și al opțiunilor noastre umane, astfel încât doar regândirea acestor decizii să ne silească fie să le aruncăm deoparte ca pe un rest inutil, fie să le asumăm muți de admirație. Mai precis, știind că nu le mai purtăm cu noi ca pe un firesc neexaminat și presupus, ci ca pe unul gândit și revizitat de câte ori este nevoie de el, purificându-l și pe el astfel ritualic și periodic de istoria care tinde să îl acopere și îl trage înapoi în tacitul presupus al purtărilor noastre, pentru ca în determinarea pe care am numit-o să fim măcar mulțumiți, indiferent de opțiunea urmată din cele două de mai sus, că cel puțin am gândit pomenitele decizii? Dar revin la întrebarea simplă și îi răspund: în principal, eu identific patru asemenea decizii, plasate într-un nor de circumstanțe. Cicero scrie acest protreptic într-un context al dezamăgirii sale politice, retras din Roma, ca pe un dialog fictiv cu un critic al filosofiei care dă numele scrierii sale și căruia îi răspunde autorul împreună cu câțiva prieteni. El face elogiul filosofiei într-un context stoic, unde supunerea omului față de imperativul rațiunii îl determină să fie virtuos, unde această rațiune ține prin natura ei de capacitatea operării abstracte cu obiecte inteligibile. Pe de altă parte, imperativul ei o face să fie mai degrabă un fel de voință reflectată și asumată care stăpânește pulsiunile umane și împinge dorința spre obiectele care duc la adevărata fericire, despre care cel mai general principiu al dialogului spune că este dorită natural. Filosofia este aici atât studiu intelectual cât și mod de viață, asumate într-un mod neconflictual, cu condiția retragerii într-un timp al răgazului. În aceste circumstanțe apar cele patru idei decisive ale lui Cicero: 1. Doar practica filosofiei determină omul să fie om. 2. Răgazul trebuie orientat intelectual. 3. Ascuțișul minții este ultimul instrument de abordare a lumii. 4. Exercițiul intelectual este condiția mântuirii. Toate acestea sunt, în sine, orientări proprii sau măcar determinante ale lui Cicero și le voi comenta pe scurt.
- În fragmentul 52, Hortensius critica filosofia, spunând că ea nu este conaturală omului, deoarece nu a apărut odată cu omul. Nu știm cum i-a replicat Cicero, dar citim în fragmentul 53 că el raportează universal filosofia la „neamul omenesc“ (genus humanum: o expresie hiperfolosită ulterior de Augustin ca indicator al universalității discursului său, iar la Cicero aproape un sinonim pentru humanitas), iar în fragmentul 109 spune că viața este fericită doar prin cultivarea filosofiei. Omul își atinge propria natură prin gândire filosofică, dincolo de care nu mai are ce face: simpla atingere a ideilor produce fericire. Nimeni nu răspunsese până la Cicero atât de radical întrebării: ce fac după ce am înțeles ceea ce trebuie să înțeleg? Răspunsul lui Cicero pare a fi o mare provocare: absolut nimic, pentru că de ideile înțelese te poți doar bucura. Regăsim aici ideea aristotelică a cunoașterii care este plăcere, dar e mai mult decât atât: această plăcere este limită, așadar esența umanului este atinsă în ea. E o provocare radicală în formula lui Cicero, pe care cultura noastră o reformulează uneori, o leapădă frecvent, dar de care nu a scăpat niciodată.
- Răgazul este un concept consacrat de Aristotel, dar pe baze găsite în platonismul târziu. El este condiția libertății umane (cu el aflăm în Politica că și-ar fi găsit originea filosofia) și e un mod al petrecerii timpului în care acțiunea și scopul coincid. El presupune prietenii și urbanitatea, deoarece căutarea adevărului pleacă de la opiniile pe care ei le schimbă, potrivit condiției umane care nu dă peste adevăr singură (ca fiara), nici cu rudele (ca țăranii) nici nu e lipsit de nevoia de a-l căuta (ca zeii). Nomazii aveau răgaz natural, orășenii trebuie să lupte ca să îl câștige și să îl păstreze. Acest timp vid (al cărui gol este foarte elegant recuperat de verbul latin din expresia lui Seneca vacare philosophiae), dedicat acțiunilor care își conțin scopul, produce fericirea. O asemenea idee însă a fost reorientată de Cicero. În discuțiile sale de la Tusculum, reluate aluziv în Hortensius, el vorbește despre otium litteratum, în care răgazul nu mai înseamnă orice timp care își conține scopul, ci acela dedicat studiului literar. Orientarea este imensă, pentru că o idee care cuprindea anterior viața practică și cea contemplativă este acum transferată exclusiv asupra celei din urmă. Altfel spus, răgaz urmează să aibă doar intelectualii. În cartea a XIX-a din Despre cetatea lui Dumnezeu, Augustin consfințește această idee și de aici începe fabuloasa carieră a lui otium, iar această orientare ar putea fi cauza pentru care, în Condiția umană, Hannah Arendt continuă să înțeleagă (eu cred că în mod greșit) răgazul clasic grecesc drept o formă de contemplație. Iar deturnarea a fost a lui Cicero.
- Ascuțișul minții (acies mentis) este facultatea noastră supremă de gândire. Expresia apare în fragmentul 115 și este sinonimă cu intelligentia. Probabil că este invenția lui Cicero, fiindcă ea leagă de vocabularul minții un termen militar (acies înseamnă front, ascuțișul unei sulițe, corp militar din prima linie) și imprimă acțiunii minții o notă combativă, prin care ea își cucerește și capturează conceptul. În toată opera sa, Augustin folosește intens expresia, o trece pe diferite paliere (apare și ascuțișul privirii etc.), dar în Despre Treime este nemulțumit și ea devine marea provocare a lui Augustin de a pune în acord rațiunea cu credința: doar o asemenea notă combativă poate fi fermentul unei nemulțumiri din care se naște conceptul unei credințe dominate de ideea paulină a iubirii și de cea stoică a asentimentului. Pe acest sol apare un alt gânditor spectaculos, și el foarte nemulțumit de sensul combativ al rațiunii, a cărui origine nu o mai cunoaște: Anselm, pentru care rațiunea, în folosirea ei orientată trasncendent, trebuie să renunțe să își mai captureze obiectul, ci să se lase pe sine capturată. În acest caz, provocarea lui Cicero nu mai este o idee, ci un cuvânt, care a provocat un lanț de reacții pătimașe și o întrebare aparent eternă legată de regimul rațiunii când obiectele ei o depășesc.
- Reunindu-le cumva pe cele de mai sus, tot fragmentul 115 ne asigură de valoarea soteriologică a exercițiului intelectual: dacă practicăm filosofia ca studiu al textelor (his studiis, spune textul), ajungem în Insulele Fericiților. Practica filosofiei este o alternativă a vieții ascetice sau a celei pioase, iar pe cea morală o implică necesar. Dezacordul lui Augustin cu această idee a fost șansa noastră ca el să citeze și să conserve astfel textul. Însă ea a intrat pe fire nebănuite în tradiția noastră. Pentru Cassiodor, șansa la mântuire crește pentru fiecare copist cu fiecare literă scrisă, iar diavolul se bucură de fiecare eroare. Pentru Gerard din Cenad, scrierea propriului tratat este exprimată în termenii areopagitici ai urcușului spiritual. Adam de Wodeham spune că a comenta în fața studenților corect, erudit și cu probitate Cartea sentințelor crește șansa mântuirii. „Dumnezeul culturii“ funcționează și are o istorie mai lungă decât polemica noastră literară din anii ’90 în marginea unei sintagme a Jurnalului amintit, ceea ce o face pe aceasta din urmă cu atât mai importantă și mai legată de fragmentele păstrate din dialogul lui Cicero.