Înainte de a se dedica literaturii, Ibrăileanu a urmat în anul universitar 1890-1891 cursurile secției de filosofie ale, pe atunci, Facultății de Litere, Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii din Iași. Profesori i-au fost (1), în afara disciplinelor comune, la estetică, Ion Găvănescu, autorul unui manual de psihologie: Elemente de psihologie (1890), la logică, Constantin Leonardescu, autorul unor Introducțiuni la metafizică (1884). Lucrările celor doi sintetizează curentele ce animau, pe linia kantiană impusă de Maiorescu, școala de filosofie ieșeană. Pe de o parte, interpretarea esteticii transcendentale prin intermediul lui Schopenhauer, pe de alta, cercetarea fenomenele de conștiință cu mijloacele cele noi, oferite de științe, ca o încercare a psihologiei experimentale de a se apropia de lumea „lucrurilor în sine“ – nemurire, libertate, Dumnezeu.
Și chiar dacă Ibrăileanu, criticul, vorbește de armătura teoretică schopenhaueriană, mărturisind în Note și impresi (1920) (2) că l-a citit pe Schopenhauer cu, pe atunci la modă, Metafizica amorului, și chiar dacă romancierul Ibrăileanu spune în Adela (1933) că avea în birou portretul lui Schopenhauer, preferința gânditorului Ibrăileanu a fost mereu de partea „psichologismului“, o disciplină care i-a permis să vadă, cu o acuitate hermeneutică temeinic argumentată, că metafizica lui Schopenhauer nu este decât o „sclavă a sentimentelor“, o filosofie în care „durerea, ura și instinctul de conservare și-au găsit expresia într’o concepție: misoginismul“ (3). De misoginismul lui Schopenhauer râde el în romanul său psihologic, în Adela, acolo unde personajul feminin se folosește de mici tertipuri textualiste pentru a semnala asemănarea lui Schopenhauer, dintr-un portret atârnat pe peretele biroului naratorului, cu o… coana Anica, „văduvă din timpuri imemorabile“, adică cu sexul slab împotriva căruia filosoful vitupera.
„ A!… Domnul despre care mi-ai spus odată la Vorniceni că ne face proaste, minciunoase, pocite, cu bustul mai lung decât picioarele, și n-avem altă treabă decât să prindem bărbaţii în capcană? Acum înţeleg de ce avea ciudă pe femei… Nu cred să-i fi pregătit nici una vreo capcană!“
Să nu uităm, suntem în vremea în care psihologia nu se diferențiase încă de filosofie și eclectismul ei opera cu aceleași concepte kantiene, precum „eul transcendental“ sau „conștiinţa de sine“. De această pasivitate a conștiinței spectatoare fuge Ibrăileanu care refuză termenul de conştiinţă de sine pentru că „nimene, nici un om, nu e conștiință, oglindă în care să se reflecte realitatea așa cum va fi fiind ea, cu fiecare actor e o sumă de instincte, tendinți, pasiuni, etc, produse de jocul liber al forțelor naturii, fiecare adică e un fenomen. Fenomenul se întâmplă orb, fatal; conștiința oglindește fenomenul, îl pricepe. Și dacă și conștiința omului e fenomen. Cine rămâne să oglindească?“ (4).
Despre „instincte, tendinți, pasiuni“ este toată opera sa, o cercetare psihologică și psihologizantă a tot ce conștiința proiectează pe ecranul unei interiorități. Odată cu sacrificarea metafizicii speculative pe altarul noilor științe, psihologia debutului de secol XX va începe poziționarea ei ca știință a conștiinței. O conștiință care se va transforma din observator pasiv în „act de percepere“, cum o spune Rădulescu-Motru în teza sa de licență, Realitatea empirică și condițiunile cunoștinței (5). Această teză, încheiată cu un an înainte de intrarea lui Ibrăileanu în aula facultății de filosofie, poate deveni, mutatis mutandis, argument pentru amintirea durabilă a întâlnirii studentului Ibrăileanu cu filosofia/psihologia.
Din psihologie, Ibrăileanu și-a însușit un panpsihism integrator. Conform acestuia, fenomenele conștiinței determină gândirea sau mai sintetic spus „Orice filosofie este expresia temperamentului nostru [subl aut.]“ (6), cu iterația „filosofia noastră este expresia unui temperament“ (p. 115), Citatele subliniate sau puse în ghilimele nu precizează numele autorului autorului lor, autor care apare uneori menționat de o sibilinică și succintă caracterizare: „un critic jumătate pozitivist, jumătate sceptic“. În opinia noastră, „criticul“ în cauză este William James, la modă în epocă, iar citatul îl găsim întact în critica lui filosofică: „A philosophy is the expression of a man’s intimate character“ (7). Aici, psihologul american dezvoltă teoria lui temperamentală ca o formă de metapsihism universal valabil, explicând de ce și cum temperamentele filosofilor au determinat și teoriile lor: „Cui îi pasă de rațiunile lui Carlyle, ale lui Schopenhauer sau ale lui Spencer? O filosofie este expresia temperamentului unui om, iar toate definițiile universului nu sunt decât reacțiile deliberat adoptate de caracterele umane asupra acesteia.“ (8).
Ideile lui James au produs vâlvă la Congresul de Filosofie din Berlin, în 1907, și au ajuns să structureze Cursul de Psihologie din 1923 al lui Rădulescu-Motru, românul dovedind aici că a cunoscut îndeaproape Principles of Psychology ce îl aveau ca autor pe „părintele psihologiei americane“, acest „psiholog american ilustru“ (9). Pentru psihologia lui James, ne spune Rădulescu-Motru, curentul conștiinței este ca un torent în care toate elementele formează o unitate legată de personalitatea celui ce poartă conștiința. De semnalat că sintagma „curentul conștiinței“, des iterată (10) de psihologul rămân, nu este decât reluarea titlului unui celebru articol jamesian din „Mind“ (1884), în care James își dezvolta panpsihismul său filosofic sub titlul The Slream of Consciousness (11).
La William James, și cităm acum din celebra Pragmatism’s Conception of Truth (12), adevărul despre lume și viață ajunge să fie unul pur subiectiv, la cheremul interpretărilor temperamentale, iar adevărul numenal, adevărul pur al lui Kant, nu mai e decât o himeră care nu mai folosește nimănui. La fel o spune și Ibrăileanu, mereu urmând ideile filosofului american: „Ideile noastre despre lume și despre viață nu sînt decât expresia tendințelor, instinctelor, sentimentelor și pasiunilor noastre. Cum e suma acestor instincte și pasiuni, așa e și personalitatea noastră, așa sînt și ideile noastre… Și când suma acestor instincte și pasiuni e considerată ca un rău – de Schopenhaueriani [sic!] – pentru că ea este acea voință de a trăi, care e izvorul tuturor nenorocirilor, atunci suma aceasta devine un diabolus, iar ideile ce se dezvoltă din aceste instincte și pasiuni, idei care justifică aceste idei și pasiuni, devin advocatus acelui diabolus.“ (13)
Apelul lui James la destructurarea adevărului în adevăruri subiective nu are la filosoful american doar un rol descriptiv, diegetic, ci devine o normă care centrează toată gândirea lui. După James, temperamentele joacă un rol epistemic legitim în cercetarea filosofică. Altfel spus, toate laturile emoționale, pasionale, practice și volitive ale naturii umane determină un produs intelectual numit gândire, care nu ar fi decât „expresia caracterului intim al unui om“ (14).
La James, nu doar filosofia, dar și religia devine un produs temperamental (15). La fel gândește și Ibrăileanu care spune: „Religia mea este glasul temperamentului meu.“ (16) Cu completarea târzie, din Privind viața (1930), ca o justificare la poporanismul unui alogen: „Dacă nu crezi în Dumnezeu atunci ce te împie dică să-ți fie scumpe cre din țele și ritualele care au consolat pe tatăl tău și pe mama ta și le-au ușurat ceasul greu al morții“.
Pentru Ibrăileanu, teoria „instinctelor și sentimentelor“ nu a rămas doar construct teoretic, ci a devenit un instrument hermeneutic cu care criticul a demonstrat că în orice fapt de cultură există norme și regularități. Așa de pildă, în marginea Foiletoanelor lui Caragiale, el ilustrează mecanismul dialectic care a animat „istoria cugetătii românești din veacul al XIX-lea“ (17). După Ibrăileanu, ar exista „trei mari fapte“ ce definesc istoria filosofiei din respectivul secol. Una este „lupta generației de la 1848 împotriva regimului vechiu“. Alta este „lupta Junimii împotriva ideologiei patruzecioptiste, și lupta lui Gherea împotriva Junimii“. Dacă pașoptismul a fost doar „o cugetare spontană în slujba unui ideal“, ca o formă de „raționalism extrem“, Junimea, cu „cel mai reflexiv și negativ dintre membrii săi, d. Matorescu“, a fost impunerea unei „xenocrații“ apusene, ilustrarea unui elitism recționar ce exprima „groaza de invazia populației în viața politică și socială. Poporului să i se dea o bună stare materială, dea, să nu și le ia singur, să nu vină să împartă cu noi bunurile materiale și morale ale vieții“ (18). „Atitudinea Junimii – își continuă demonstrația Ibrăileanu, rămânând mereu în epicentrul filosofiei jamesiene – e expresia tendințelor reacționare față de tendințile revoluției franceze, reprezentate de generația de la 1848, atitudine manifestată în politică prin conservatism, în artă prin romantism, în filosofie prin schopenhauerianism, în critica literară prin teoria artă pentru artă etc… Junimea n-a fost o conștiință oglindă , ci un fenomen. Filosofia sa a fost și ea un <advocatus> al unor tendinți, al unui diabolus. Cugetarea ei n-a fost reflexivă, a fost tot spontană, tot în slujba unui ideal [subl. aut., ca pentru a-și marca o concluzie]“ (19).
Nici Gherea, teoreticianul „tendenționismului în artă“, nu scapă de grila jamesiană. Și el și-ar fi introdus propriile aplauze și aprehensiuni politice sub pretextul unei critici a artei. E ca și când, spune Ibrăileanu, „ateul asistând la formarea cugetării religioase, pretinde că o poate defini, pretinde că el e conștiință față cu fenomenul numit cugetare religioasă“ (20).
Interesant este că toate aceste cugetări despre filosofia culturii, din Note și impresii, au fost prilejuite de „flosofia ce se degajă din foiletoanele lui Caragiale“. De fapt, Ibrăileanu intervenea aici cu propriile observații în disputa dintre Maiorescu și Gherea, prilejuită de articolul lui Maiorescu despre Caragiale din Convorbiri și de replica lui Gherea din Critice. De partea lui Gherea s-a raliat și C. Rădulescu-Motru, care a publicat în nr. 2 din Noua Revistă Română, articolul Idealurile sociale și arta, în care el consideră că pentru starea actuală a societății românești singura artă necesară este „arta cu tendință“ (21).
Hermenutica tenperamentală practicată de Ibrăileanu are și o concluzie pe marginea foiletoanelor lui Caragiele, concluzie care nu este decât expresia unei filosofii temperamentale: „filozofia lui Caragiale cade și ea în domeniul fenomenului (și) poate fi considerată ca rezultat, ca produs, ca advocatus al teperamentului său“ (22).
Rămânând în aceeași grilă decodoare jameseiană, Ibrăileanu încearcă să explice și contribuția inegală a Moldovei și a Munteniei la formarea spiritului critic românesc. Factorul care ar diferenția contribuția celor două regiuni este tot de natură emoțională, moldovenii, fiind ancorați în trecut, sunt conservatori și mai refractari la nou, ei având de apărat o tradiție culturală bogată, mai autentic românească, pe când muntenii, cu tradiția lor culturală subțire, au căzut repede pradă tendințelor de înoire venite dinspe imperiul curentelor latinist și francez. Mai mult, Ibrăileanu aduce aici în discuție și factorul etnogenetic, ca o fundație a scepticismului moldovenesc: „o deosebire sufletească, dacă e, s-ar putea explica poate și prin deosebirea elementelor etnice care au luat parte la formarea muntenilor și moldovenilor […], dar în sfârșit, acestea sunt ipoteze și elementul etnic-ereditar e greu de calculat“ (23).
Tot ca o aplicație hermeneutică a teoriei temperamentale, de data aceasta în domeniul pur literar, este și romanul Adela (1933), în care temperamentul este hotărâtor nu doar pentru fizicul unei persoane, cum spune Ibrăileanu, ci și pentru predilecția ei pentru culori: „Există, fără îndoială, la orice bărbat o afinitate pentru un anumit temperament femeiesc, și la orice femeie, o legătură între temperamentul ei, conformația ei fizică și predilecția pentru unele culori.“
La fel ca în Note și impresii, și aici, în lecția de psihologie aplicată care este romanul Adela, intelectul apare privit ca obstacol în problemele ce țin de conștiință și temperament. Căci, mintea mai mult încurcă decât clarifică aceste domenii: „inteligența este un avocat [advocatus diaboli – n.n.], și nu un consilier al firii individului!“ Această ingerință a intelectului în probleme de amor explică și eșuarea relației celor doi protagoniști, amorul rămânând, din perspectiva psihologiei lui James, doar o „iluzie a fanteziei noastre atașată de nori accidentali de praf, pe care eternul timp cosmic o va disipa la fel de nepăsător cum i-a format“ (24). Paradoxal, pesimismul jamesian este salvat la Ibrăileanu de pesimismul lui Schopenhauer, romancierul spunând pe marginea filosofiei acestuia din urmă, în chiar cuprinsul romanului său: „Dacă amorul ar fi provocat de frumusețea femeii, de inteligența ei, cum profesează filozofii idealiști, mai mult sau mai puțin castrați de la natură; ori de „comuniunea dintre suflete“, cum susurează androginii și ginandrii (traducere liberă: <Scumpă amică, sufletele noastre comuniază. Așadar, dezbracă-te!>), salvarea ar fi posibilă. Dar amorul nu este entuziasm estetic și moral. Sublimităţile astea clorotice n-ar putea explica tirania și demenţa lui. El este cu totul altceva. Este faptul fundamental al existenţei, voinţa de a trăi sau, mai bine, de a nu muri (ceea ce, deși pare același lucru, e cu totul altceva)“.
Nu ne mai rămâne, la finalul acestei apropieri de gândirea lui Ibrăileanu, decât să ne amintim entuziasmul cu care G. Călinescu întâmpina romanul Adela, criticul spunând despre el că este „cel mai bun roman de analiză pe care îl avem şi o suavă expresie a dragostei platonice. Autorul, preocupat de o unică problemă, aceea a reconstituirii datelor sufleteşti originare, nu creează plastic, în suprafaţă, cu caractere şi scene vii. La drept vorbind, nici nu creează oameni, ci, fără să fie abstract în sensul ideologic, construieşte unităţi psihologice. În Adela avem monografia psihologică a iubirii cu toate turburările ei intelectuale, afective şi fizice, dar mai ales extraordinar de profunda analiză a îndoielii. Romanul d-lui Ibrăileanu se remarcă şi prin stilul său uscat ca un desemn de Dürer, dar capabil să transfigureze realitatea şi să-i dea alte dimensiuni.“ (25).
Descoperită în liceu, atracția pentru filosofie, mai corect, pentru psihologie, a fost pentru Ibrăileanu, cum o spune chiar el în Amintiri, scrise în 1911, un încântător vis adolescentin, „un semn de o viitoare activitate intelectuală foarte remarcabilă, care însă nu s-a realizat cum trebuia. În scurt, dădeam semne că voi fi ceva mai mult decât am fost“ (26). Autodidact cu vaste lecturi în domeniul psihologiei și filosofiei, gânditorul Ibrăileanu s-a folosit de sistema lui James ca de un instrument hermeneutic în clarificările lui critice și literare. Ce i se poate reproșa hermeneutului Ibrăileanu este inconsecvența. El nu a mers până la capăt și nu a dezvoltat din sistema lui temperamentală o teorie hermeneutică, mulţumindu-se cu niște aplicații pe marginea unor disparate fapte culturale.
_____________________________________________
1 Al. Piru, Viața lui G. Ibrăileanu, Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1946, p. 58.
2 G. Ibrăileanu, Note și impresii, Iași, Viața Românească, 1920, p. 163.
3 Ibidem, pp. 120-121.
4 Ibidem, pp. 113-114,
4 C. Rădulescu-Motru, Realitatea empirică și condițiunile cunoștinței, București, Tipografia Academiei Române (Laboratorii români), 1889, p. 16.
6 G. Ibrăileanu, op.cit., p. 112
7 W. James, Pragmatism. A New Name for Some Old Ways of Thinking, New-York, Longmans, Green, and Co., 1907, p. 489; identic reluat în On the Notion of Reality as Changing, în The Writings of William James: a comprehensive edition, including an annotated bibliography updated through 1977, University of Chicago Press, 1977, p. 303.
8 Ibidem.
9 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 6.
10 Ibidem, p. 28 et 19, 20, 30, 54, 116.
11 reluat în The Writings of William James, pp. 21-73.
12 W. James, Pragmatism, p. 83.
13 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 112.
14 W. James, The Types of Philosophic Thinking, în The Writings of William James…, University of Chicago Press, 1977, p. 489
15 W. James, Pragmatism and Religion, în Writings, îndeosebi p. 477.
16 Ibidem, p. 11.
17 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 123.
18 Ibidem.
19 Ibidem, pp. 123-126.
20 Ibidem, pp. 130-131.
21 C. Dobrogeanu-Gherea, Idealurile sociale și arta, în „Noua revistă română”, nr. 2/ 15 ian. 1900, p. 61.
22 G. Ibrăileanu, op. cit., p. 132.
23 G. Ibraileanu, Spiritul critic în cultura românească, Ed. Viața Românească, 1909, p. 40.
24 W. James, Necessary Truths and the Effects of Experience, în în Writings, p. 115.
25 G. Călinescu, G. Ibrăileanu, Adela, în „Viața românească“, an. XXV, nr. 5/ mai 1933; reprodus în G. Călinescu, Opere. Publicistică, II (1933–1935), Ed. Fundației Culturale pentru Știință și Artă, București, 2006, pp. 235–236.
26 G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie și adolescență (1937), ediția MAE, București, Bestseller [2024], p. 26.