Cărțile de beletristică, după calitatea lor, de câte feluri sunt? Bineînțeles, numeric, domină sufocant literatura modestă/ anodină/ stângace/ ori de-a dreptul penibilă, cu însăilări verbale pe cât de zadarnice pe atât de prezente în spațiul editorial, asemenea unui potop de neoprit. Dar să lăsăm deoparte, în tristețea lor, cărțile din această categorie (nici n-ar trebui să fie numite cărți!). Și să ne îndreptăm atenția spre cărțile viabile estetic. Gama acestora este extraordinar de largă. De la cărți bune, numeroase, până la cărți geniale, extrem de rare. Toate au o caracteristică: valoarea estetică. Dar ce este esteticul? Reținem, chiar din paginile revistei noastre, o încercare recentă a Martei Petreu de a-l defini: „Esteticul este conceptul cel mai cuprinzător care se referă la sesizarea de către om a însușirii pe care o au unele obiecte și fenomene, fie naturale, fie create de om, între care, acelea create cu intenționalitate artistică, de a produce omului un sentiment de plăcere sau bucurie spirituală și de a genera un sentiment de valoare.“ Așadar, semnele recognoscibile pentru reușita estetică, a unei opere literare, în cazul nostru, sunt, simultan, „sentimentul de plăcere sau bucurie spirituală“ și „sentimentul de valoare“.
Aceste premise odată stabilite, eu sunt interesat în textul de față de o sub-categorie a literaturii valoroase estetic, și anume: acele cărți care, prin lectura lor, au acționat asupra sufletului și a minții mele procurându-mi nu doar plăcere estetică, ci (suprem!) făcându-mă fericit, creându-mi senzația irecuzabilă că lumea e miraculoasă și că eu am privilegiul de a participa la acest miracol.
Și am să dau aici două exemple de cărți care au avut asupra psihicului meu acest efect incomparabil, mi-au produs fericire. Sunt cărți neasemănătoare, pe care le-am citit în perioade de viață diferite, cu nivele de experiență culturală diferite, dar care au avut același rezultat: m-au umplut de fericire, de sentimentul miracolului și al infinitului la care sunt părtaș.
Dar să le și numesc: în primii ani de școală, așa s-a întâmplat la întâlnirea cu Amintiri din copilărie de Ion Creangă.
M-am întrebat: oare și astăzi, când eu, ca persoană, cel puțin prin datele din cartea de identitate, am ajuns la senectute, această scriere literară ar continua să mă marcheze la fel ca atunci, demult, sau puterile ei, magia ei sunt restrânse la vârsta copilăriei, la stadiul de cititor naiv? Drept care am recitit Amintirile. Și am constatat cu încântare că, deși mi-am pierdut inocența de cititor, efectul benefic al scrierii asupra mea a rămas intact. Ca atunci când asculți o melodie înălțătoare și, ori de câte ori ai asculta-o, de fiecare dată, firea ta, parcă independent de propria ta voință, intră instantaneu în rezonanță cu ea, începe să vibreze în acord deplin cu ea.
Prin ce însușiri literare reușește Amintiri din copilărie o asemenea performanță? Ce resort tainic, pe care-l deține scrierea aceasta, face să se trezească copilul etern din fiecare din noi, orice prag al vârstei am fi atins? Tot ce ni se povestește în partea întâi și, mai cu seamă, în partea doua, are alură mitică și arhetipală. Călătoria lui Nică a lui Ștefan a Petrii la Broșteni (împreună cu Dumitru, „fratele mamei cel mai mic“ și cu bunicul David), unde urmează să se înscrie la școala lui Alecu Baloș, apoi șederea în gazdă acolo, în „cocioaba“ Irinucăi, cea cu caprele râioase, de la care cei doi școlari chiar se pricopsesc cu râie căprească, apoi prăvălirea stâncii peste sărăcăcioasa gospodărie a Irinucăi, și mai ales fuga celor doi vinovați, cu întoarcerea aventuroasă în Pipirig și apoi în Humulești, toate aceste peripeții sunt de neuitat și seamănă cu călătoria palpitantă a unui mic Odiseu moldav. La fel, cele patru pățanii depănate în partea a doua, cea mai reușită, a Amintirilor, sunt antologice și se înscriu în ADN-ul fiecărui copil român: prinderea pupezei și încercarea zădărnicită de a o vinde în târg, mersul la colindat, „cu plugul“, în ajun de Sfântul Vasile, furtul cireșelor din pomul „cărpănoasei“ mătuși Mărioara și, în fine, năzbâtia cu scăldatul într-o frumoasă zi de vară cu „un senin pe ceriu“, când Nică „o șparlise“ la baltă, fără voia mamei Smaranda, care-l pedepsește luându-i hainele și silindu-l să se întoarcă acasă în pielea goală. Dar, dincolo de poveștile în sine, este extrem de puternică impresia care se degajă din întreg, de lume bine așezată în ordinea cosmică, absolută. De asemenea, minunate, de neuitat sunt pasajele autoreferențiale ale acestui desăvârșit povestitor: „În sfârșit, ce mai atâta vorbă pentru nimica toată? Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită din Humulești, care nici frumos până la douăzeci de ani, nici cu minte până la treizeci și nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar și sărac așa ca în anul acesta, ca în anul trecut și ca de când sunt, niciodată n-am fost!“
Neîndoielnic, are dreptate G. Călinescu când remarcă faptul că farmecul Amintirilor nu stă, așa cum s-a considerat, „în lexicul dialectal care ar fi artistic“, căci, observă criticul, „limba, privită ca adaos de frumusețe, n-a făcut niciodată o operă cu adevărat mare“ și că, în realitate, „impresiunea nu vine din melodia studiată a silabelor, ci din reprezentarea vieții țărănești moldovene“. Și este întru totul justificată constatarea sa privind rabelaisianismul lui Creangă. Rabelais era un autor cărturăresc, iar erudiția sa întreține sentimentul dominant de „joyeuseté“. Iar Creangă, ca și Anton Pann, este și el un erudit, dar „citatele sale nu sunt scoase din cărți, ci din tradiția orală“. După cum și propoziția călinesciană „Creangă povestește copilăria copilului universal“ este una memorabilă, ca o sentință critică exactă și de neclintit. De mare subtilitate sunt și considerațiile lui Nicolae Manolescu despre lectura nu obișnuită, ci „liturgică“ la care ne obligă Amintirile: „Noi nu mai citim demult Amintirile din copilărie cum citim de obicei operele literare. Textul Amintirilor îl știm pe dinafară; nu-l putem neapărat reproduce, dar îl recunoaștem; e destul să auzim primele cuvinte, pentru ca restul să vină de la sine.“ Sau să reamintim această remarcă a aceluiași critic despre limba scrierilor lui Creangă: „Limba lui Creangă a devenit pe deplin inteligibilă pentru noi, o înțelegem spontan chiar dacă sensul multor cuvinte ne scapă… Copiii le înțeleg dincolo de cuvinte sau expresii idiomatice, spontan, ca și noi. Și nu le uită niciodată.“ De asemenea, e neapărat de reținut și această intuiție corectă a lui Nicolae Manolescu: „Creangă a funcționat doar în registrul naiv și vesel al copilăriei mici“.
Universul rural configurat literar de Ion Creangă – acest „Homer al nostru“, după Ibrăileanu – are coerență, sens și în centrul său stau oamenii, părinți și copii, bine fixați, împăcați, acomodați cu ordinea ancestrală și de aceea mulțumiți, veseli, iar tu, cititorul, odată ce pătrunzi în acea lume ești cuprins de o irepresibilă senzație de fericire, misterioasă și numai în parte explicabilă prin oricât de savante exerciții hermeneutice ale criticilor literari.
O altă carte din speța aceasta inefabilă a cărților care te transportă în starea de fericire îi aparține unui scriitor sud-american și se adresează unor cititori de cu totul altă vârstă intelectuală: Moartea și busola de Jorge Luis Borges. Am citit-o la sfârșitul liceului, când mintea mea, prin avalanșa de lecturi literare de calitate din acea perioadă, era pregătită să primească mesajele multiple din acele povestiri, care deschid uimitor orizontul de înțelegere și induc starea de fericire năzuită. Poate altă dată voi găsi prilejul să stărui asupra sensurilor cărții. Acum mă limitez să reproduc cuvintele lui Ernesto Sabato despre Borges, reproduse pe coperta a patra a ediției aceleia, apărute în 1972, la Editura Univers, în colecția Meridiane: „Pe dumneata, Borges, ereziarh al cartierelor din Buenos-Aires, latinist de jargon, amestec ciudat de Asie-Mică și Palermo argentinian, de Chesterton și Carriego, de Kafka și Martin Fierro; pe dumneata, Borges, înainte de toate te văd ca pe un Mare Poet. Iar după aceea, astfel: arbitrar, genial, duios, meticulos, fragil, uriaș, triumfător, temerar, temător, învins, magnific, nefericit, mărginit, copilăros și nemuritor.“