Poetul Nicolae Teoharie a debutat editorial tîrziu, în 1999. Deși a semnat constant în anumite reviste și a adunat nouă volume de poezie în peste cinci luștri de carieră, a fost întotdeauna o prezență discretă în peisajul literar și s-a alăturat Uniunii Scriitorilor, la filiala Dobrogea, în 2014, infirmînd opinia unora că un poet în vîrstă nu mai are de ce să acceadă între aleșii muzelor și ai comisiilor de validare. Ca unele elemente chimice, Nicolae Teoharie a făcut parte totdeauna din tabelul periodic, numai că a fost descoperit abia acum. Vina aparține criticii, dar și sieși, care a publicat la edituri obscure și nu a știut sau a refuzat să iasă zgomotos la iveală. Abia după 2020, cînd a publicat două volume la Tracus Arte, a avut parte de atenție sporită și a primit premiul filialei în care s-a înscris. A rămas totuși în penumbră fiind, întru aceasta, unul dintre puținii poeți români pe care nu i-am cunoscut personal.
Actualul volum al lui Nicolae Teoharie se intitulează Nu despre neant este vorba aici. A apărut la Editura Cartea Românească în 2025. În volum, nici chiar în prefața extinsă a lui Angelo Mitchievici, probabil primul studiu critic dedicat poetului, nu este amintit prilejul apariției cărții. La turnirul de poezie din 2025, care a avut loc la Hersonissos, în Creta, Nicolae Teoharie a făcut parte dintr-o echipă care cuprindea membri ai filialelor Uniunii Scriitorilor din Dobrogea și Sud-Est. Din motive de sănătate, poetul nu a putut participa efectiv, renunțînd în ultima clipă la zborul spre insula cu Minotaur, și doar versurile sale au fost citite în fața juriului. Ele au constituit o revelație, autorul s-a calificat în finală (cîștigată de Mihai Firică, de la Filiala Craiova), iar echipa sa a cucerit Cununa de Lauri „pe echipe“ și prin aportul său semnificativ. Ca semn de prețuire, juriul a decis ca poemele să fie publicate în același an într-un volum la Cartea Românească.
E o poveste – zic eu – frumoasă și cu happy-end despre puterea poeziei veritabile, care iese la suprafață și este prețuită, fie și mai tîrziu. Chiar dacă autorul, conform formulei lui Florin Mugur „trăiește atît de încet/ încît abia poate fi zărit“ ori, după propriul vers, face parte „din cercul bolnavilor liberi“, textul său se impune atenței.
Un suprarealism scăldat într-o melancolie bacoviană, dar și în ironie cu marca optzecismului, caracterizează poezia lui Nicolae Teoharie. Eroul liric locuiește într-un oraș „cu nopțile surpate“, unde „dincolo de semafor“ se află „un șantier plin de lucruri de înviere“, cum ar fi „bodegi și ciment/ poeme de blandiana, chimie, bălți“. Banda de tineri („ce tineri eram“) dă lovitura dincolo de semafor „și am adus și noi înviere la casele noastre“ așa cum briganzii din balada lui Radu Stanca visau să atace poștalionul pentru a captura Timpul și a-i opri călătoria inexorabilă. O vreme, aducătorii prometeici trăiesc clandestin „sub poduri“, dar și „în obositoarea lume a speranței“, consumîndu-și porția de înviere. Dar vremea îi macină și cei care-i întîlnesc îi văd decăzuți: „zic unii că/ semănăm cu niște călători povestiți de gările pustii“.
Se află multe poeme memorabile în volumul recent al lui Nicolae Teoharie, chiar regret că nu pot spune măcar o frază despre fiecare. Așa este un kaufland al morții, în care o romancieră de succes cade lent de la etajul zece, iar cei care-i văd plutirea o încarcă, precum un supermarket, cu daruri pentru lumea cealaltă. Altul este poem la șapteștrei, puternic și trist, totuși plin de autoironie, cu o insolită definiție a existenței: „m-am simțit penibil/ cînd un copil m-a întrebat ce e viața/ iar eu i-am desenat cu rujul tău o gutuie/ viermănoasă aruncată într-un lan de grîu copt“. La vîrsta evocată, poetul se simte „o flacără ce se odihnește într-o brichetă de plastic“. Ideea că, îmbătrînind, flacăra devine latentă, în forma gazului neaprins al brichetei, dar nu dispare, mi se pare și ea demnă de atenție și elogiu.
Poezia lui Nicolae Teoharie este densă. Versurile, bine cugetate, atent cumpănite și încrustate în memorie, definesc un poet cerebral și deopotrivă vizitat de viziuni. Între Bacovia (un poem este bacovia în iarnă, în care, în 1989, „ne ridicăm din terapiile intensive ale visării“) și Mazilescu, avînd adieri de Dimov, dar știind să combine totul într-un chip foarte personal, poetul – care-și clamează aparent obscuritatea – trece falnic prin lume. Despre ce poate fi vorba, dacă nu despre neant și metode de a-l înfrunta? Autorul nu a ajuns în Creta, dar a rămas în labirintul lui ca să lupte de la egal la egal cu Minotaurul neantului și-al pieirii. Pariez pe șansele lui.