Prozator înzestrat cu o nestăvilită energie creatoare care l-a condus spre elaborarea unei vaste opere, Gheorghe Schwartz se numără de-acum printre octogenarii literaturii române. S-a născut în 16 septembrie 1945 în orașul Lugoj și, după absolvirea liceului în orașul natal, a urmat cursurile Facultății de Istorie-Filosofie a Universității „Babeș-Bolyai“ din Cluj (1963-1968), specializându-se în Defectologie. În urma specializării care îi va influența și tendința spre comportamentism a prozei sale, a ajuns profesor la Școala Specială din Arad, oraș în care se stabilește. A debutat publicistic în 1969 cu prozele scurte Căruța și Acord la oboi, apărute în revista Familia. Colaborează ulterior la majoritatea publicațiilor culturale din țară, dar și din străinătate: Germania, Ungaria, Israel, Rusia, China, Franța și Austria. Editorial, tânărul Gheorghe Schwartz a debutat în 1972 cu romanul Martorul, din care se întrevede edificarea unor parabole cu substanță morală, întemeiate pe analiza psihologică și înclinația spre comportamentism. Prozator prolific, înzestrat cu știința compoziției narative complexe, a publicat ritmic după debut romanele Pietrele (1978), A treia zi (1980), Spitalul (1981), Efectul P. (1983), Om și lege (1987) și Cei o sută. Anabasis (1988). Între romane, publică trei volume de povestiri și nuvele cu tendințe experimentale, de factură livrescă în genere și cu inserții fantastice, inspirate din același spațiu bănățean: Ucenicul vrăjitor (1976), Maximele, minimele (1984), Castelul albastru (1986).
În punctul inițial, Martorul este temeinic edificat în registrul realismului modern din unghiul de vedere al unui narator omniscient. Dar intriga romanului ține, aparent, de recuzita unui roman polițist, înțesat cu elemente de senzațional. Întrucât prozatorul este preocupat de analiza comportamentului deviat al personajelor față de normalitatea existenței, urmărind exteriorizarea vieții lor psihice până la limita behaviorismului. Comentând romanul de la începutul programului artistic, criticul Promoției ’70 Laurențiu Ulici remarca, în acest sens, scrutarea existenței unor personalități umane sau a unui grup social integrator, urmărind „abaterea de la normă, insolitul comportamental și factologic (…) punând deopotrivă în lumină dezvăluitoare ‹normalitatea› contextului însuși“. (Cf. Literatura română contemporană, 1995). Protagonistul acțiunii epice cu tensiune aparte este medicul psihiatru Poolo de la Spitalul de Boli nervoase dintr-un oraș neprecizat. Tânărul doctor este scos din făgașul existenței sale normale de arestarea prietenului din copilărie Marius Gruia. Arestat inițial din cauza simpatiilor sale comuniste (autorul dezvăluind astfel timpul epic!), tânărul este acuzat ulterior de crimă pasională, în urma unei înscenări polițiste. Doctorul psihiatru, căruia siguranța îi smulsese o declarație defavorabilă arestatului, începe să-și facă procese de conștiință. Dilema lui irezolvabilă ar fi: să-l sacrifice „pe Marius sau mai bine zis propriul său eu“ ori să caute soluționarea cazului pe cont propriu.
Preocupările științifice ale medicului inventiv sunt expuse pe larg în momentul crizei de conștiință. Romancierul uzând în context de specializarea sa în domeniu pentru a-și detalia concepția epică. Poolo vrea să reabiliteze psihologia, încercând să dea, cum mărturisește, o bază rațională și demonstrabilă comportamentului uman. În viziunea sa, „dispoziția“ determină comportamentul în funcție de cinci parametri (cu denumiri savante în context). Cert este că destinul medicului studios se schimbă brusc, indiferent de teoriile sale complicate. Revenit în țară de la un Congres Internațional din Viena, el înregistrează minuțios toate ecourile procesului nedrept – reprodus întocmai în textul romanesc, inclusiv depozițiile mincinoase ale martorilor – și devine de-a dreptul întreprinzător. Prin urmare, abandonează cercetarea științifică, își deschide un cabinet medical particular, unde aplică tratamentul psihozei, dedicându-se simultan cercetării detectivistice. Dorind să demonstreze eroarea juridică sau caracterul de diversiune politică al procesului, medicul acceptă s-o trateze pe adevărata criminală, doctorița Luiza Săvescu, o morfinomană pătimașă, dar autoritățile nu iau în considerație mărturia unei ex-morfinomane. Transformarea lui Poolo din „martorul“ detașat, indiferent la soarta prietenului său, într-unul implicat, angrenat în „jocul de-a detectivul“, nu își află explicația în evoluția societății din jurul său. În logica narațiunii însă, prozatorul excelează în configurarea unor parabole cu substrat moral, întemeiate pe plonjările în fantastic prin intermediul visului: întrevederea imaginară cu un ziarist interesat de demontarea erorii judiciare, convorbirea închipuită a medicului cu Hipocrate etc.
Înclinația prozatorului către imaginarul problematic cu inserțiuni fantastice devine mai evidentă în culegerea de proze scurte din 1976, Ucenicul vrăjitor, unde apare în câteva dintre ele ca personaj însemnat același doctor Poolo. Numitele „povestiri fantastice“sunt texte experimentale de factură livrescă, explorând latura vieții interioare a personajelor. În celelalte două culegeri de aceeași factură, Maximele, minimele și Castelul albastru, prozatorul „face exerciții de imaginație, în stil borgesian sau în stilul fantasticului romantic, ba chiar în stil urmuzian“, cum remarca Laurențiu Ulici. Atari exerciții de tehnică narativă par să-i servească lui Gheorghe Schwartz ca momente pregătitoare pentru un proiect ciclic romanesc de anvergură. Astfel Pietrele, A treia zi și Spitalul, romane unitare în substanța lor, alcătuiesc o cronică socială și psihologică a orașului Lugoj din anii premergători și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În Pietrele romancierul își demonstrează arta compozițională, plasându-și personajele simetric în cele două părți separate istoric la distanță de peste o jumătate de secol, în anii 1869 și 1925. Și spațiul epic este modificat simbolic. Încheiată noaptea în prima parte, acțiunea este reluată în partea a doua cu aceleași personaje într-o dimineață. Dincolo de specificul bănățean redat în spiritul autenticității prin documentare, prozatorul pune accentul pe mutațiile psihologice și comportamentale survenite pe fundalul unei istorii dramatice. Continuitatea tematică a ciclului romanesc este marcată și prin migrarea personajelor dintr-o carte în alta. Nu întâmplător, protagonistul Lazăr din Pietrele revine în centrul acțiunii din cel mai bun roman al trilogiei, Spitalul.
În Spitalul din 1981, Gheorghe Schwartz edifică ingenios o parabolă a regimului totalitarist, demontând în fond mecanismele dictaturii fasciste. Lăcașul presupus al bolnavilor devine un spațiu al utopiei, unde se refugiază locuitorii orașului, mituind medicii, ca să scape „de groaza acestui război blestemat“. Dar ilustrează și un spațiu al distopiei, întrucât mulți dintre pseudo-bolnavi sunt legionari fanatici care vor institui curând teroarea și dictatura în spital. Inițiatorul proiectului de veritabil boicot al realității istorice, negustorul Lazăr (cu nume biblic!) este depășit de inițiativa legionarului Luca, ajuns întâmplător în rezerva sa din secția de boli nervoase. Pragmaticul legionar, avid de putere, provoacă „un fel de răscoală“ prin care este înlăturată conducerea legitimă a spitalului și se proclamă Comandant al unei structuri paramilitare. Spitalul-stat va fi izolat de orașul propriu-zis prin bariere păzite de militari. Inadaptabilii sunt considerați „bolnavi adevărați“ și aruncați în secția contagioșilor. Dictatura se întemeiază pe corupția generalizată, întrucât furtul devine regulă, iar plicul cu bani este obligatoriu în apelul la instanțele superioare. Bolnavii, închipuiți sau reali, ajung astfel prizonierii unui univers guvernat de absurditate, precum în proza kafkiană, a cărei influență este ușor perceptibilă. Precum în Procesul lui Kafka, universul carceral își găsește corespondența reală în lumea administrativ-birocratică. Sistemul birocratic al spitalului, în cadrul căruia Lazăr ajunge administrator general, cu funcționari-marionete, funcționează eficient și necruțător. Influențat sau nu de Franz Kafka sau Albert Camus (din Ciuma), Gh. Schwartz conturează expert granițele universului concentraționar. Dar interesul său nu e orientat spre psihologia personajelor, ci spre factologia propriu-zisă și devierile comportamentale. Expansiunea stabilimentului de presupuși bolnavi este facilitată de puterea politică (primarul, prefectul) și „Spitalul“ se întinde ca o caracatiță, acaparând străzile învecinate prin „rechiziții imobiliare“. În interiorul sistemului tiranico-birocratic se ascute lupta pentru putere și se formează un „comitet al bolnavilor“ din care se desprind apoi partidele politice. Dar evenimentele se precipită către un final dramatic atunci când prefectura își retrage sprijinul acordat Comandantului, iar acesta dispare, punând capăt jocului. Ca un final programatic al concepției cu inflexiuni ludice a prozatorului însuși. Nu înainte de a-și afirma convingerea în fața inițiatorului de proiect Lazăr: „Sîntem niște aleși“. Teoria inventată de Fr. Nietzsche a „supraoamenilor“ este doar sugerată în textura romanului, dar pare evident că prozatorul își împarte protagoniștii în oameni tari și slabi – pe urmele lui Nicolae Breban – sau „aleși“ și „bolnavi“. Precum în majoritatea romanelor sale, Gheorghe Schwartz apelează la atmosfera fantastică, creând în final o fisură în realitate prin fuga necontenită a lui Lazăr, evadat din spital, pe străzile pustii ale orașului anonim ce alcătuiesc un labirint, trezindu-se de fiecare dată lângă zidurile spitalului. O fantezie asemănătoare, dar cu elemente de proză științifico-fantastică, conturează prozatorul în Efectul P. din 1983. Un alt roman edificat pe alternanța dintre viața imaginară și existența cotidiană, cu tentă polițistă, este Om și lege (1987), unde prozatorul demonstrează simultaneitatea dintre real și ireal, întrerupând desfășurarea acțiunii printr-un gen de eseuri cu substanță onirică, denumite ilustrativ interludii.
trilogia romanescă din anii 1978-’81 – Pietrele, A doua zi, Spitalul – învederează înclinația prozatorului spre condiția omului predispus către alienare într-o societate tehnicistă ori birocratică, plasată în afara normalității. Modalitățile de exprimare narativă sunt deopotrivă influențate de literatura absurdului sau existențialismul promovat îndeosebi de Albert Camus. În romanul din urmă – Convoiul (2024), degradarea accelerată a condiției umane este fixată într-un „timp fără timp“ al trăirilor robotizate. În spiritul autentificării existenței fantasmatice, protagonistul acțiunii se identifică cu povestitorul ce poartă un nume incert, încercând să-și reactiveze memoria. Konrad sau Costi face parte dintr-un Convoi uniformizator (indivizii fiind fără nume sau număr distinctiv), dispus în mișcare ca un șarpe mitologic (Șarpele Uroborus din Onkolo), unde oamenii devin „roboți umblători“ (sau „legume umblătoare“, în caracterizare negativă). Ținta finală a marșului condus și întreținut material de Foruri Înalte este nedefinită, dar este explicată cumva de un maior din conducerea ierarhică, referindu-se la strategia devenirii: „Frontul acesta este și un test de supraviețuire, dar și un antrenament pentru înfrângerea propriilor limite.“ Sensurile utopiei care se prefigurează apar mai explicite într-un comunicat al Forurilor Superioare din conducerea ierarhică: „Prin disciplina și anduranța voastră, Convoiul va ajunge la destinație, cercul se va închide și strategia își va arăta roadele cu maximă generozitate. Continuați-vă drumul lipsit de orice griji împovărătoare și veți fi veșnici!“ Convingerea este împărtășită de participanții propriu-ziși la convoi într-o accepție metafizică: „ni s-a promis viață veșnică și un trai paradiziac într-un viitor deja previzibil, când șarpele își va înghiți coada“. Prizonierii de bună voie ai convoiului militarizat (cu paznici înarmați care au doar misiunea să-i protejeze de intruși) sunt urmăriți de-a lungul marșului de un convoi-oglindă alcătuit din oameni sărmani „fără niciun viitor și disperați“, care vor să fie admiși în convoiul ordonat și bine dotat tehnic. Nucleul romanului, partea I – Trupul șarpelui, se încheie cu evadarea protagonistului anonim din convoiul militarizat pentru a-și recupera memoria și a-și regăsi identitatea în libertate.
În proza lui Gheorghe Schwartz devine evidentă continuitatea tematică, marcată de predispoziția percepției acute a absurdului ce se insinuează în existența personajelor. Evenimentele relatate de eroul confesiv în partea a II-a, Afară, continuă aievea viața protejată din cadrul Convoiului, ca topos ideal al acțiunii. În cel mai reușit roman din trilogia amintită mai înainte, Spitalul, se contura o parabolă a regimului totalitarist într-un univers carceral. Protagonistul din Convoiul ajunge și el într-un spital cu reguli stricte, considerat un fel de carantină pentru recuperarea evadaților din convoiul șarpelui. Locul izolat de societate este apărat de hoții violenți atrași de bunăstarea din interior cu ajutorul unui echipaj al „jandarmilor post-convoi”. Nereușind să-și regăsească viața anterioară care i-a fost ștearsă din memorie prin admiterea în convoiul șerpuitor, eroul de-acum om ales pentru calitățile sale intelectuale decide să se reintegreze în democrația cu atribute autarhice a Convoiului. Deși se întreabă retoric în dialogul cu „mașina inteligentă” care îl conduce pe drumul căutării amintirilor și tabieturilor de odinioară: „…ce fel de orânduire democrată ia naștere în mijlocul unor polarizări sociale atât de evidente? Cartea de vizită vibrează: Democrația nu înseamnă egalitarism! Democrația oferă tuturor șanse egale, urmând ca drumul să și-l construiască fiecare singur!”
Condiția de intelectual rasat a protagonistului din Convoiul este ilustrată printr-o serie de detalii ale confesiunii. Gânditorul lucid ascultă muzică de Mozart, evocă Odiseea lui Ulise, citează din Platon ori Dostoievski, apelează la comparații livrești de genul Romeo și Julieta etc. Mai cu seamă în momentele de grație când își simte memoria palpitând. În partea de epilog al romanului, Înăuntru, eroul anonim se reintegrează organic în Convoi, conform laitmotivului expresiv: „Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul!” Convertirea sa conformistă la sistemul convoiului este definitivă, nutrind convingerea că „șirurile noastre sunt nemuritoare, că se continuă sub forma unui cerc, că șarpele este un animal perfect construit”. În „Cuvântul însoțitor” al cărții recente, Ioan Holban remarcă, în primul rând, abilitatea prozatorului care „dislocă realul pentru a crea o nouă realitate, apăsat distopică”. În fond, Gheorghe Schwartz a conturat în Convoiul un edificiu alegoric paralel cu realitatea, ca un avertisment al condiției umane efemere.
Opera lui Gheorghe Schwartz impresionează, înainte de toate, prin diversitate. Octogenarul scriitor plurivalent a elaborat peste cincizeci de cărți în genuri complementare (adăugând și lucrările științifice scrise de Doctorul în Filosofie). Dar importanța specifică a scrierilor sale decurge din continuitatea tematică și tipologică, susținută printr-un program artistic impecabil întemeiat.