În urma violentei campanii de presă îndreptate împotriva sa în 1991, ca urmare a poziționării față de războiul din fosta Iugoslavie pe care-l califica drept criminal, fratricid, alimentat de isterie naționalistă, scriitoarea croată Dubravka Ugrešić a fost nevoită să-și părăsească țara, fiind acuzată de antipatriotism și trădare. Autodefinindu-se drept „post-iugoslavă“ și „post-națională“, și-a început periplul expat de „cetățean al unei ruine“, al unei țări devenite o Atlantida, precum și confruntarea contemplativ-ironică cu „complexitatea condiției de exilat“. În viziunea ei, traumele exilului și euforia libertății aferente funcționează în tandem. Ce e identitatea pentru un cetățean-fantomă? Ce literatură scrie un nomad transnațional? E literatura alogenă lipsită de cititorul ei de drept, în spațiile de neapartenență în care evoluează? Sunt întrebări pe care le lansează în eseurile și prozele sale, scriitoarea trăind în Germania, apoi în SUA și din 2004 în Olanda, unde a predat literatură comparată. În American Fictionary, în care descrie primele experiențe nord-americane, vorbește despre exigențele occidentalilor față de literatura est-europeană, în opinia lor ea trebuind să trateze strict teme de actualitate, istorice și politice. Specialistă și pasionată de literatura rusă avangardistă, Ugrešić e, prin definiție, amatoare de „artă pentru artă“, de metatextualitate și postmodernism, încă de la debutul din 1981, cu nuvela Štefica Cvek u raljama života (Štefica Cvek în fălcile vieții), un antiroman ludic și parodic ce combina elemente de kitsch post-romantic și roman roz, cu trimiteri la Flaubert și Hrabal, scriitori interesați de kitsch și suprascriere.
Ježibaba pentru slovaci, Baba Jega sau Baba cu dinții de fier pentru bosniaci, croați, sloveni, macedoneni și muntenegreni, Muma pădurii sau Baba Cloanța pentru sârbi și români, Muma munților pentru bulgari, Vasorrú baba pentru maghiari etc. – produs al mitologiei slave, Baba Iaga, vrăjitoarea care trăiește într-o casă construită pe picioare de găină, zboară călare pe piuă și răpește copii, are multe surate cu care formează o adevărată „internațională“, după cum afirmă dr. Aba Bagai (anagramă de la Baba Iaga), specialistă în folclor slav, cu care „editorul“ cărții corespondează. Deloc întâmplător, cartea are o structură tripartită, în teoria muzicală secțiunile tripartitei fiind notate prin A-B-A, cea de-a treia secțiune reluând tema primelor două. Prima parte a romanului conține astfel o relatare autoreferențială a unei scriitoare care își vizitează la Zagreb mama bolnavă de cancer cerebral, pentru care vocabularul se îngusta, stereotipurile verbale dându-i impresia că lumea e totuși în continuare la locul ei (p. 22). Scriitoarea face apoi o călătorie în Bulgaria, în calitate de „Bedel“ al mamei sale (Bedelul era plătit de bosniacii bogați, în perioada otomană și austriacă, să meargă la oaste în locul lor). E o călătorie recuperatorie, având în vedere că, pentru mama sa, Varna natală devenise un „fișier aproape șters“ (p. 77). Secțiunea a doua a cărții conține o narațiune despre Pupa, Beba și Kukla, un trio rocambolesc de „bătrâne vrăjitoare“ zagrebiene care își plătesc un sejur într-un luxos centru spa din Cehia. Combinația de vis poetic și „tratament fabulatoriu“ privind aceste avataruri ale Babei Iaga leagă primele două părți ale cărții, tonul pendulând între tristețe și melancolie în fața bolii, decrepitudinii, bătrâneții și tandra tragicomedie cehească, în stil Hotel Grand Budapest de Wes Anderson. Ultima secțiune conține o expunere academică de „Babaiagologie“, intitulată Baba Iaga pentru începători, scrisă de dr. Aba Bagai. Exercițiile metaliterare, atât de dragi lui Ugrešić, creează punți în toate direcțiile, inclusiv către spațiul românesc (aparținând arealului străbătut de Baba Iaga!). În cronica pe care o dedica în 1875 lui Odobescu, cu al său Pseudokynegetikos, Eminescu folosește termenul de mozaic pentru a descrie tehnica utilizată de autor pentru a întrețese „observații, aluziuni, descrieri, ironii și pagine de erudiție“. În proza și eseurile ei, Ugrešić folosește o tehnică pe care a o numește patchwork (cu siguranță și o trimitere ironic-provocatoare la plagiatul de tip patchwork), turnând în aceeași ramă secvențe autobiografice, referințe livrești, fantezii și satire burlești. Publicată în 2007, cartea poate fi privită și ca revanșa luată de această membră a grupului de „cinci vrăjitoare din Zagreb“, așa cum au fost numite în 1992 scriitoarele Dubravka Ugrešić, Slavenka Drakulić, Rada Iveković, Vesna Kesić și Jelena Lovrić, de presa naționalistă, Ugrešić decizând atunci „să-și ia mătura și să zboare departe“. Așa cum o va face și în Vulpea (2017), ea se distrează în această carte, recuperând „maternul“ ambivalent și ambiguu al variilor figuri feminine unanim defăimate – babe, scorpii și alte cotoroanțe din câmpul lexico-semantic al Babei Iaga.