În viaţă pământească a lui Tolstoi trăiesc atât de multe vieţi încât pare aproape imposibil pentru privirea noastră să le cuprindă: albumul de fotografii al destinului său are intensitatea unei epopei, iar chipurile sale sunt paradoxale şi deconcertante.Cine este Tolstoi? Este ofiţerul din Caucaz sau jucătorul compulsiv ce scrie prietenilor săi spre a se salva de la datoriile ruinătoare? Este scriitorul care se zideşte în text sau educatorul unei întregi naţiuni? Este tatăl şi soţul sau omul locuit de instincte şi pregătit, în cea din urmă clipă a vieţii sale, să lase totul în urmă? Este credinciosul în căutarea unei forme originare şi sincretice a religiei sau ereticul excomunicat de biserica oficială a patriei sale? În toate aceste fragmente de existenţă se află ceva din fremătarea sa. Neliniştea care îl bântuie nu poate fi domesticită sau înfrântă. Ea izvorăşte şi copleşeşte tot, asemeni unei lave ţâşnind din vulcanul ce nu are odihnă.
Pentru regimul sovietic (cel care a ales să îl mumifice, prin canonizare şi eviscerare, precum pe Cehov), Tolstoi a fost unul dintre cazurile cele mai delicate. Filosofia sa se cerea încadrată, asemeni gândirii lui Herzen, în marele trunchi al tradiţiei revoluţionare.
Dar Tolstoi, în pofida energiei sale contestatare, nu ar fi salutat în leninism şi în stalinism îndeplinirea proiectului său. Reflecţia sa de după 1880 este una libertar-anarhistă, iar orice tentativă de a o cuminţi, în sens marxist, este grotescă. Oricât de straniu, acest din urmă Tolstoi, aflat în luptă cu statul şi cu opresiunea sa, a fost posibil doar în regimul ţarist: pluralismul limitat acceptat de guvernarea imperială devenea o formă inacceptabilă de slăbiciune în vremea comunistă. Peste decenii, Soljeniţîn şi Saharov vor înfrunta un stat care îi va aresta, exila şi plasa în domiciliu forţat. Vocile lor nu vor fi tolerate, ci amuţite.
Profeţiile sale, pe măsură ce ne apropiem de cele două revoluţii, sunt din ce în ce mai în răspăr cu radicalismul revoluţionar. Criticile lui Lenin îndreptate contra sa sunt semnul unei inaderenţe de adâncime. Religia utopică a pacifismului şi a non-violenţei nu mai putea fi acceptată în noua ordine dialectică. Lupta de clasă nimicea edificiul ridicat de cel care se visa învăţător al omenirii întregi.
Dar literatura?
Dar litetarura, cea de care Tolstoi încearcă să se despartă, fără a reuşi cu adevărat niciodată? Este literatura cea spre care Tolstoi se întoarce sau este materia ce se cere supusă, estetic şi moral, unei viziuni a binelui?
În cele din urmă, relaţia dintre Tolstoi şi vocaţia sa de demiurg este una tensionată şi dramatică. Profetul caută, zadarnic, să îl alunge din existenţa sa pe scriitor. Acel tezism vestejit de Vladimir Nabokov în analizele sale nu poate sufoca elanul geniului său. Senectutea nu este, pentru el, o clipă a pustiirii creatoare. Hagi Murad, Sonata Kreutzer, Părintele Serghi, Învierea, Stapân şi slugă sunt tot atâtea repere pe un itinerariu ce atinge incandescenţa imaginaţiei literare.
Scriitorul trăieşte inseparabil de gânditor şi poate că de aceea ficţiunile sunt, spre a relua formula lui Gary Saul Morson, romane de idei. Cunoaşterea prin tehnica literară este văzută şi ca un instrument de explorare al condiţiei umane în cadrul ei istoric. Romanul şi nuvela sunt transformate în camere de rezonanţă ale reflecţiei morale şi politice.
Opus intelighenţiei, în care nu s-a recunoscut niciodată, Tolstoi a rămas, până la căpăt, un marginal care refuzat îngrădirile genurilor şi ale canonului. Contemporan cu Dickens, cu George Eliot, cu Joseph Conrad, cu Flaubert şi cu Henry James, Tolstoi participă la un moment auroral al literelor ruse, dialogând cu tradiţia şi cu autorii care scriu în epoca sa.
Între Tolstoi, pe de o parte, şi Turgheniev sau Dostoievski, pe de altă parte, relaţiile au fost delicate şi tensionate. Mai aproape de al doilea decât de autorul lui Rudin, Tolstoi a ales, în mod temerar, să meargă tot mai departe pe un drum al inovaţiei şi al rafinării viziunii. Acelaşi Nabokov, atât de ostil profetismului său, îl saluta drept cel mai mare stilist al literaturii ruse – omagiul suprem venit din partea celui care alesese un itinerariu de renovare formală, la rândul său.
Interpretările lui Sir Isaiah Berlin sau Gary Saul Morson au pătruns tot mai adânc în acest strat de filosofie consubstanţial cu ficţiunea sa. În Război şi pace, ca şi în Anna Karenina, epopeea şi romanul cuprind o investigaţie în marginea condiţiei umane şi a devenirii istorice.
Paginile de reflecţie nu sunt digresiuni irelevante, ci imaginea aceluiaşi flux al geniului creator. Vulpe şi arici în acelaşi timp, spre a evoca titlul memorabil imaginat de Berlin, Tolstoi este un sceptic care atacă adevărurile ideologiei, edificând, în acelaşi tip, miturile sale. Război şi pace nu este doar o investigaţie de dimesiuni cosmice, ci şi ocazia de a clădi soclul pe care aşează statura legendară a lui Kutuzov. Iată încă un paradox din care se hrăneşte paradoxul destinului său.
Acolo unde Tolstoi caută adevărul, bântuit de demonii săi, Cehov priveşte pe cei din jur cu profunzimea umanismului său melancolic. Cehov va muri cu şase ani înaintea lui Tolstoi, iar diferenţele de sensibilitate vor fi fost vizibile. Tolstoi nu a înţeles teatrul lui Cehov, după cum nu a putut accepta nuanţele care îi definesc literatura. Între Anna Karenina şi Doamna cu căţelul se află linia de demarcaţie a unei întregi poetici.
Demiurg impenitent, Tolstoi a croit lumea în care a retopit destine, istorie şi mit. Cosmosul lui Tolstoi are fremătarea de geneză a unei constelaţii de sori: privirea sa porneşte dinspre text şi revine spre el, dominată de un instinct al naşterii şi al zidirii.