Poezia din cea mai recentă carte a echinoxistului Ștefan Melancu, Întoarcerea la real (Editura Limes, 2025), crește din seva reîntâlnirii cu vârsta de aur, cu illo tempore din „cârlionții anilor tineri“, într-o aproape atemporală dimineață a cuvintelor, cum se intitulează primul poem al cărții, într-un început mereu reluat în ceea ce poetul numește starea timpului târziu, simbol regăsit al vârstei dintâi, al reluării existenței cu suma intactă a virtualităților sale.
Nostalgia începutului se cuprinde în refuzul cărnii arămii unde se păstrează încă vârsta de bronz pe care o topesc în această eternă reîntoarcere ploile văratice și mugurii câmpului, dar și ai clipelor ființei în trecerea sa spre „timpul din alt timp“ și către cosmosul poeziei înseși. Pentru a (re)găsi dimineața cuvintelor, poetul se înfășoară, mai întâi, în mantia realului unde se află, iată, „mâna care scrie“; aceasta se întinde de la talpa casei sub care „dormea timpul“, așteptând nașterea poeziei în rugăciune și revelație – calea, adevărul și viața –, într-un cântec de leagăn ce vorbește despre zarea de mai târziu: „În talpa casei timpului dormea în steag de aprilie / cu pieptul său lung. Și-n palme-i cântai / mugurii zilei și ai nopții nenumărate / mergi în sus de noapte dus stai la vale / și-n trei zale mai domoale mai agale / ziua stă să se prăvale / nu e cale nu e cale / calea era însă sub noapte și zi (calea adevărul / și viața) zale fragede călărite de tălpi. Prinse / apoi în dinți mirosind a iarbă și a iezi albi“ (Nașterea atunci a poeziei). În realul lăptos al punctului de întâlnire și confruntare dintre realitatea de alături („clujul rămas cu soarele-n cetățuie / și someșul tăind zăpezile în apa înaltă“, un topos ca la Andrea H. Hedeș din Martie curge, aprilie visează. Acuarele, Gilortul cu „apa sa întoarsă“, băbaia și „câmpul ei cu sânzienele umezi tăind calea“ și figura tutelară a tatălui care cheamă luna „înapoi sub deal gălbuie în oul oval“, încălzind acum singur pământul) și irealitatea visată, simțită în Anul Unu al genezei, cum scrie Ștefan Melancu în Vara firii. Începutul, Anul Unu și poezia ce se naște atunci sunt ale „ochiului deschis înăuntru“, Ștefan Melancu regăsind una dintre sursele importante ale lirismului său sub mantia paradigmei eminesciene, unde timpul „îndoaie înaltul“, iar vremea „își crește colțul“, în imaginea rimbaldiană, unică, a pustiului cutreierând pustiul, lângă iubita care murmură „lasă-ți lumea“.
De sub mantiile realului și poeziei înseși, Ștefan Melancu vede și aude departele de la „porțile frigului fricii destrămărilor“, cum spune în Cât poți învăța limba unei vieți unduindu-se. Tărâmul întins cât zarea, reconfigurat într-un continuum al ființelor trecute în alte ființe, cu iubirile, morțile și uitările lor spre un iluzoriu „timp nesfârșit“, circumscrie ceea ce aș numi irealul realului din poemele lui Ștefan Melancu, care exprimă inexprimabilul, în aceeași cuprindere a paradigmei eminesciene, în marginea „nevăzută și neauzită“ a unei scări până la cer: „scara până la cer ne e marginea“, scrie poetul în Alergarea chipului, întorcându-se la realul care, iată, este „însuși cerul“, marginea sa nevăzută și neauzită. Irealul real din poezia lui Ștefan Melancu pivotează în jurul fantasmei iubitei albastre care „își crește zarea“ din departele tot mai departe, înspre vârsta de aur a cârlionților negri: „Gândul că îmbraci iarăși același loc fără margini / și fără chip. Iarba de atunci ziua o lași mai întâi / mâinilor apoi vântului. Ieșirea din timp / sorbind din pumnii copilului (uitat) apa vie / prin care înota cerul suflându-i în ochi. / Vei crește în tine. Apoi se va ivi amiază lungă / și seară târzie. Iubită albastră unduindu-și sufletul / te va îmbrăca în inima ei de acum / și îți va împleti cârlionții negri / de atunci. Vei prinde chip cât mâinile vântului / și iarba înaltă“ (Din carnetul cu cârlionți negri). Cu „zarea în dinți“, într-o nouă geneză când „totul poate începe din nou“, unde „stau eresurile neînțelesurile“ și unde gândul „se îmbracă în departe“, își scrie Ștefan Melancu poemele din Întoarcerea la real. Acolo unde timpul își uită marginile în albastrul care e culoarea departelui, poezia începe cu ceea ce nu este: netimpul, nevremea, neliniștea, neînchipuirea, nevăzutele, neauzitele și negăsitele, neînvățarea și neînțelesurile, cuvintele cele mai frecvente în poemele cărții, figurează (pe)trecerea spre zarea departelui unde ființa ființează fără a fi, cu marginile sale „aievea și arămii“, în lutul ars prin care rătăcește Cain.
Ștefan Melancu își concepe poemele într-o poetică a departelui, dincolo de „muchia realului“ și de „frigul trupului“; departele adună „mutele zări ale Domnului“ și crește în timpul unde, poate, „Enkidu a murit“, cum se spune în Poemele morții, ca într-un joc al copiilor: „un doi trei soare cu umbre cercei / patru cinci șase gură de lună / descoase și-a piele de îngeri miroase / cu frigul în aripe arse“; „clic-clic sub timpul mic dum-dum în foi de fum / deschide-te drum în târziul de-acum!“; „pliu-pliu în târziu sub nimic / îmbracă-te gând însoară-te vânt“. În Întoarcerea la real, Ștefan Melancu scrie poeme admirabile în sentimentul tragic al ființei și în zariștea blagiană a iubitei albastre de dincolo de pragul vederii.