Al cărui partid? Când după substantivul partid nu urmează niciun adjectiv, știm bine despre care partid e vorba. Am avut de curând la noi în București un alt Congres al Partidului, eveniment care ne poate stârni legitime melancolii.
Asta pentru că ne aducem aminte (unii cu oroare, alții cu înduioșare) de congresele Partidului Comunist Român anunțate cu luni de zile înainte și desfășurate după același scenariu aproape religios: discursuri triumfale despre mărețele realizări, tezele pentru viitorul Congres publicate la loc de cinste în toate ziarele și, final glorios, lozinca ritmată pe aplauze. Această lozincă a avut de-a lungul anilor aceeași formulare rituală: Ceaușescu reales la al… Congres. Cifrele denumind congresul s-au perindat în ordine până la paisprezece. Urmau miile de luări de cuvânt ale „oamenilor muncii“ care se declarau de acord cu propunerea. Secretarul general al partidului era reales de fapt chiar înaintea respectivului congres.
Partidul care moștenește astăzi celebrul partid din trecut organizează congrese asemănă toare cu cele ale defunctului părinte. Desigur, nu mai plouă cu lozinci, nu se mai recapitulează succese – surdina rămâne obligatorie; dar un punct esențial unește toate congresele de acest fel – candidatura unică pentru postul suprem.
M-am întrebat întotdeauna de ce partidul comunist și urmașii lui n-au renunțat la farsa candidatului unic: ar fi fost așa de simplu să se desemneze doi-trei figuranți, competitori aparenți pentru funcția de mare comandant, care trebuia să iasă victorios cu 98 la sută din voturi. Ce i-ar fi costat pe tovarăși încă o ficțiune în plus pe lângă ficțiunile care compun Partidul?
Dar tovarășii nu vor să facă bunului simț nici măcar această minimă concesie, pentru că Unicul se află înscris în înseși genele partidului comunist: acesta deține adevărul unic, știe calea pe care trebuie mers pentru a ajunge la el, are în fruntea sa un singur șef. Cum să admiți, în aceste condiții, mai mulți concurenți?
Actuala variantă a partidului comunist de la noi (care, în mod fraudulos, a adoptat numele unuia dintre dușmanii lui istorici – social-democrația) a moștenit reflexele organizației fondate de Lenin. Iar reflexul numărul unu l-a reprezentat conducerea unică personificată de marele șef.
Am avut în acest fel, de-a lungul timpului, privilegiul de a-i admira, în calitate de conducători, pe Ion Iliescu, Adrian Năstase, Mircea Geoană, Marcel Ciolacu, ba chiar, din greșeală, și pe Liviu Dragnea… Sub indiferent ce formă, sub indiferent ce numire, și sub indiferent ce inscripție publică, partidele comuniste vor să guverneze; câtă vreme au fost partide unice, ele s-au aflat în mod logic la cârma țării. După ce comunismul originar s-a prăbușit în țara care i-a dat naștere, comuniștii s-au văzut obligați să intre în coaliții, dar în coaliții pe care să le dirijeze.
Sindromul Unicului continuă să-i muncească în cele mai variate circumstanțe, cu cei mai variați conducători. Respectivul sindrom este molipsitor: șeful comunist se îmbolnăvește de el imediat ce devine șef, indiferent cât de normal și de sănătos fusese până atunci.
Așa că, privind la șef, recunoaștem comunismul de la distanță.