O călătorie spre centrul canonului este prima parte dintr-un nou proiect marca Horia Gârbea – după cum aflăm deja de pe coperta a IV-a, care va mai cuprinde volume cu cronici de întâmpinare dedicate cărților autoarelor, iar același lucru, potrivit disjuncției masculin/ feminin, se va întâmpla și cu volumele „dedicate prozei și celorlalte genuri“. Literare, desigur.
Selecția de gust, desfășurată de-a lungul unei perioade considerabile, acoperind aproximativ trei decenii de apariții editoriale, se bazează, lesne de observat, pe reluarea unui titlu de roman – mai mult, de roman de aventuri – O călătorie spre centrul Pământului, iar apetența julesverniană a autorului nostru poate să fie definită prin permanenta sa căutare de confirmări și de experiențe de lectură; este, de altminteri, situația unui autor care manifestă o foarte mare versatilitate literară, scriind cu ușurință poezie de calitate, proză, teatru ca un corolar al genurilor, fiind deopotrivă unul dintre cei mai cunoscuți traducători ai lui Shakespeare, dar și autor de critică literară. Adăugându-se acestora ocupația principală de cadru didactic universitar în domeniul tehnic, se poate observa situația specială a lui Horia Gârbea, o personalitate deschisă spre multe domenii ale cunoașterii, cu egală afinitate.
Cele trei secțiuni ale Călătoriei… sunt și trei judecăți de valoare. Spre ipoteticul centru al canonului (autorul nu intră în ceea ce ar putea fi considerate divagații teoretice, pentru a defini canonul – sau centrul său), așadar spre dimensiunea sa asimptotică, se află reprezentanți ai generației șaizeciste (câțiva) și, preponderent, ai optzeciștilor – cu varianta dragă autorului, de „nouăzeciști“. Delicat – de pildă, atunci când prezintă un precursor al șaizeciștilor, Aurel Rău, și opera sa din „obsedantul deceniu“, care nu ascunde, „din câte știe“, schelete în versurile sale; ironic, când „încondeiază“ un ironist pe care, de altminteri, îl apreciază – Nicolae Prelipceanu și felul în care „Speranța moare penultima“; admirativ, când observă arta lui Gabriel Chifu; întristat, dar exact, obiectiv, când citește ultimul volum al lui Traian T. Coșovei, devenit „mai puțin ludic și mai puțin discursiv decât oricând“.
De altfel, componenta memorialistică a acestui canon este considerabilă; isprăvi, sentimente, stări sunt povestite cu pasiune – despre felul în care a sunat ceasul de buzunar dăruit lui Traian T. Coșovei de Nichita Stănescu atunci când i-a fost pomenit numele, despre chelnerița-personaj din textele lui Cristian Popescu și avatarul ei din realitate, despre felul în care l-a cunoscut „când eram tânăr, încă student“, pe Varujan Vosganian – pentru a da doar câteva exemple.
A doua parte, intitulată neutru „Idei și imagini“, conține o serie de articole și cronici despre poeți care nu au mai făcut parte din primul „cerc“; este de înțeles, într-un fel, de ce Viorel Padina și Poemul de oțel, respins de la publicare în 1982 și reeditat după 1990, aparține acestei categorii de virtualități, ale unor poeme care nu și-au trăit timpul. Pe când opera lui Abăluță este judecată poate cu prea mare severitate, Adrian Alui Gheorghe este expediat într-o pagină și ceva, purtând temperatura momentului; și la alți autori există astfel de reducții: Liviu Ioan Stoiciu, Nichita Danilov. Iar mesajul lui Horia Gârbea se îndreaptă către viziunea de ansamblu, criticul ținând să construiască un canon, unde simpla prezență contează: astfel, a vorbi despre poezia contemporană fără autorii de mai sus ar fi fost nefiresc.
Ultima parte, „Tineret-speranțe“ – titlu ce trimite la limbajul sportiv, al echipelor de „tineret-speranțe“, nu trimite neapărat la un grup, chiar dacă mai mulți dintre aceștia (Răzvan Fugaciu, Savu Popa, Cosmin Andrei Tudor, de exemplu) au debutat sau au publicat la Cartea Românească în ultimii ani. Aici este totuși zona cea mai sensibilă pentru cronicarul literar, de expresie lovinesciană – căutarea „marelui anonim“, sondarea și deschiderea porților celor care vor veni, în speranța că printre ei se va afla un scriitor mare, în adevăratul sens al cuvântului; pentru că doar timpul decide, situația cronicarului este dificilă din start, pus în fața unor predicții care, în mod preponderent, nu se vor adeveri.
Perspectiva asupra celor 50 de poeți contemporani, aflați într-O călătorie spre centrul canonului, poate fi înțeleasă deplin abia când vor apărea și celelalte volume. Articolul nehotărât din titlul volumului arată modestia autorului, în ciuda competențelor sale multiple: lista lui Gârbea este doar o [s.m., D.G.] listă, în niciun caz reperul exact, așa cum era Lista lui Manolescu acum vreo două decenii și jumătate (acesta din urmă fiind însă un titlu dat de editor). Astfel, Horia Gârbea este perfect conștient de ceea ce face și își asumă, cu franchețe, o sarcină dificilă: nu vrea să scrie istorie literară, nici nu are această pretenție, doar ierarhizează ultimele „aproximativ trei decenii“ de poezie, făcând așadar o muncă de „cernere“ sau „defrișare“ utilă, în genere, viitorului istoric.