Noul roman al lui Ion Manolescu, care se situează într-o continuitate genealogică asumată cu cel anterior, Derapaj (2006), funcționează după un postmodern principiu al indeterminării pe care autorul îl instituie prin „atenționările“ celor trei texte de escortă. Narațiunea reprezintă aici un fel de flux în care formularea heracliteană pantha rei a dobândit expresia șiroaielor luminescent verzulii de simboluri și biți ai matrixului neuronal. Romanul este scris la persoana I, poate mai nimerit ar fi persona I, romanul îl are în centru pe versat-versatilul Alexandru Robe, cadru universitar, neuro-psiholog, non-conformist, cu următoarele „plăceri“ documentate până la erudiție, muzica trance și benzile desenate, la care se adaugă literatura, (Holban și Pynchon sunt citați) competență delegată unui alt personaj, filologul Sfințescu care împreună cu Max alcătuiesc cercul discuționist-aventurist de prieteni. Aterizat, nu se știe cum, undeva în Bogota, Columbia, Robe este prizonierul unui favorit al său din benzile desenate, Doctorul Justice din revista Pif, devenit aici „o mașinărie de povestit“ un fel de „cyborg defect“, „din alt soft“, mai precis o interfață a matrixului care sunt în roman „ceilalți“, și care îți intră în minte, se conectează saprofit la propria rețea neuronală precum arahnida din REM-ul Cărtărescu, și „nu iese cu mâna goală“, ci cu romanul de față.
Romanul Ceilalți reprezintă această călătorie în rețea, cu arhivele ei impresionante de date culturale, asemeni unei biblioteci Babel, „amestecând amintiri și dorințe“, (sub)genuri și culturi, istorii și locuri, biografii și prosopografii, în care se bricolează ficționar la nesfârșit fragmente de real, astfel că în acest flux, de la Tom Hanks la Gheorghe Cozorici sau Silviu Stănculescu nu-i decât un bit, scurtcircuitul și racursiul fiind la ele acasă. Există aici mai multe limbaje de programare ale personajului, din care două se evidențiază prin specificul jargoanelor întrebuințate, cel neuronal-cognitivist și cel informatic-computațional, ele configurând cu „interfața“ stilistică a romanului. La Mircea Cărtărescu, la care nu poți să nu te gândești, mixajul era dintre neurologie/anatomie și fiziologie, în timp ce Thomas Pynchon privilegia ingineria, dar și astronomia (Mason & Dixon). Într-un fel, natura „cyborgică“ a poveștii ține de un astfel de mixaj între mai multe tradiții ale romanului: romanul libertin al secolului al XVIII-lea, al unui „libertinage érudit“, tehnoromanul postmodern pynchonian încărcat de limbaj ingineresc, tehnic, de obsesia pentru mecanisme, cel cărtărescian obsedat de anatomie/fiziologie, romanul grafic de aventuri precum cele cu Tin Tin ale lui Hergé sau cele din Pif, paraliteratura SF a cyberpunkului cu Philip K. Dick și William Gibson, în frunte, romanul clasic psihologic, pe care Nicolae Manolescu îl numește doric, ilustrat foarte bine de Anton Holban cu hipersensibilitatea analitică împinsă spre autoscopie a personajelor sale masculine etc.
Ion Manolescu hibridizează, upgradează ludic-postmodern aceste „tradiții“, pe tot parcursul propriului roman. Fictiva corespondență Eminescu-Veronica Micle (în felul pseudojurnalului matein al lui Ion Iovan), un fel de cronică apocrifă din vremea lui Caragea, comentarii literare precum cel despre finalul romanului călinescian, Enigma Otiliei etc. reflectă această reciclare din fondul imens al arhivei literaturii a textului devenit intertext și metatext. De altfel, romanul psihologic aparține unei tradiții care-și are propriul instrumentar explicativ în freudism cu prelungirea lui jungiană până la Lacan, așa cum romanul postmodern al erei digitale se servește de neuroștiințe și cognitivism. Primului îi corespunde muzica clasică, eventual într-o formulă emancipată a jazz-ului cu combinatorica sa deja avangardistă, celui de-al doilea muzica trance care se bazează la rândul ei pe mixaje, pe stimulări sonore, pe DJ-ul ca magister ludi etc. Într-un fel, romanul corespunde epocii neuronale în contrapartidă cu cea virală pe care le teoretiza Byung-Chul Han în Agonia erosului. „Fiecare cuvânt, fiecare moleculă a intonației mai deschidea o barieră sinaptică, întinzându-se prin gândurile mele ca mierea pe unt. Sau ca un asfalt viu, mișcător. Odată vărsat în creier, asfaltul îmi paraliza orice reacție, desfăcându-mi amintirile și mutându-le miezul într-un cofraj armat pe care turna alte amintiri. Străine, dar la fel de convingătoare.“
Narațiunea desfășoară întreaga doxă „videologică“ a autorului, convocând toate poncifele teoretice postmoderne: autoreferențialitate, indeterminare, intertextualitate, denudare a procedeului, biografism bricolat-ficționalizat etc. Toate acestea răspund unor interogații fundamentale pe care Gauguin le înscria pe unul dintre tablourile lui tahitiene : „Cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem?“ Sau folosind cuvintele romancierului: „Întrebarea corectă este cine povestește lumea? Nu de unde începe.“ În literatura română, pe urmele altor postmoderni consacrați, Mircea Cărtărescu oferea numeroase puneri în abis în REM, Ruletistul, Orbitor etc. a (falsei) dilemei originare a postmoder nis mului: cine scrie ficțiunea propriei mele texistențe, „încet repovestită de o străină gură“, cine este autorul personajului care sunt Eu? Matrioșca conven țiilor incapsulate în alte convenții, a „sertarelor“ deschise spre alte universuri fabulatorii sunt perdele de fum menite să fie traversate în drum spre revelarea auctorialității originare, supreme, demiurgice, inaccesibile, a povestitorului ca Deus otiosus evacuat cu faimoasa butadă nitzsecheană din orizontul onto logic modern pentru a fi reintrodus pe furiș, prin ficțiuni compensatorii, refăcând un drum către centru, o căutare obstinată a „adevărului din spatele legendei“ cum o spune personajul lui Pratt, Corto Maltese. „Ai vrea să știi locul, nu-i așa? Alex, Geo, oricum te-ar chema… Punctul din care demarează evenimentele. Snopul de neuroni topografici cu subzona corticală precisă, identificată până la ultimul axon: cel care a generat mănunchiul de istorii pe care îl ții acum în palme.“ În cazul de față, demiurgul botezat Ceilalți stă ascuns undeva în rețeaua neuronală controlând întregul mind game. Jocul acesta oricâte piste false cu tot atâtea ficțiuni alternative ar pune în circulație, oricât de labirintic s-ar țese ca în Westworld-ul lui Vicenzo Natali et alii, oricât de subtil ar configura pliurile autobiografice – iar Ion Manolescu este un acrobat al procedeului, un jongleur al convențiilor, un prestidigitator stilistic, – acest joc, prin urmare, este prea uzat și abuzat în literatură ca să mai producă uimiri, transe, stări de satori.
În ducele stil clasic, romanul evidențiază plăcerea verbigerației în dialoguri revărsate pletoric și jucate actoricesc, peste care sunt turnate mirodenii postmoderne, aventuri muschetărești cu upgradări futuriste, tehnoajustări ale unei lumi globaliste, altoiuri verniene belle époque peste o lume trance-rock, cu zepeline mirobolante, „aerosfredeluri“, cu instituții fabulatorii precum Biroul de Investigații Literare, cu „arme“ secrete precum betonul inteligent, cu personaje excentrice parcă coborâte direct din benzile desenate, precum literatul Slurpin, cu conspirații mondiale și dispariții misterioase etc. O parte a romanului este consacrată confreriei de boemi macho-jemanfișiști, neolibertinii dolcefarnietiști, elitiști, enfants terribles et gatés, care prelungesc peterpanesc o adolescență viageră în căutarea unui vivere pericolosamente, dar care să nu doară la tabieturi, și care plonjează delectabil în deepfake-ul unor universuri alternative pentru fiorii intelectuali-neuronali. Într-un fel, eroii revistei Pif, în genere cei ai benzilor desenate alimentează deopotrivă imaginarul și gustul aventurii prin delegație livrescă, precum și rutinele unei domesticități capitonate, antifonate, ordonate, amenajate până la ultimul detaliu.
Cealaltă parte a romanului este alcătuită decameronic ca un „catastih al amoriului“, desfășurând capitolele unei biografii răsfățate cu nume de femei, Chris, Laura, Sarina, Clementina, cu tot cu universul lor intersectat cu viața livresc contrafăcută, postmodern ticluită a holteiului universitar. Poți constitui o tradiție „analitică“ a eroticii în literatura română pornind poate de la nuvela Micuța (Duduca Mamuca) a lui B.P. Hașdeu, unde un june studinte le „încearcă“ și pe mamă și pe fiică, stârnind scandalul în urbe, trecând prin intelectualizarea amorului până la obsesie cu Sandu în romanele lui Anton Holban unde Irina, Ioana, Dania sunt ipostaze ale enigmisticii eternului insondabil feminin, cu un exigent specialist în cucoane, Fred Vasilescu, pentru care și femeia fină și târfa ieftină sunt prilej de analiză, cu Manaru din La Grandiflora a lui Gib I. Mihăescu care nu iartă înșelăciunea nevestei supunând tot muieretul urbei testului de fidelitate (pe care acesta, cu o excepție-decepție, îl pică cu brio), cu Lucu Silion, un crai, colecționar avizat de interesante exemplare ale speciei muierești în Lunatecii lui Ion Vinea, și sărind de la roman la opul filozofic, cu Sorin Lavric în Decoct de femeie, unde cu un ochi analitic, autorul scanează nemilos fizicul plenar și metafizicul precar al fostelor iubite. Jocul intelectual trecut prin filtrul cultural al personajului lui Holban, Sandu, îl putem deduce în relația stimulativă intelectual dintre Alexandru și Sarina acolo unde voluptatea este asezonată de numeroasele rapeluri estetice, de festinele culturale pline de mirodeniile expozițiilor, muzicii trance, a decupajelor peisagere cu parfum ruinist din Bucureștiul vechi, al mondenităților sofisticate. Ca și Lucu Silion al lui Vinea, cognitivistul universitar dezvoltă o psihologie de dandy jemanfișist, senzualist și cinic, debitor unei tradiții libertine, a unui hedonism informat cultural a cărui filosofie o face Michel Onfray. Alexandru Robe are în comun cu Sorin Lavric o deschidere analitic-speculativă și o vocație tipologico-taxonomică filtrată de o ironie care lipsea filosofului.
Pentru observatorul înarmat cu teoriile psihologiei cognitive, femeia oferă câmpul vast și divers de cercetare a psihologiei ei exprimate prin paradoxuri, comportamente deviaționiste, maniacale, paranoide, absurdisme și incosecvențe, traume uneori, cu expre siile lor aberative, toate supralicitate observațional până la estetism și ludic superior etc. În orice caz, multiversatilul personaj manolescian se dopamini-zează testându-și textosteronii pe femei cu vocație victimiară. Plaisirismul, senzualitatea, banchetul simțurilor nu interferează în planul afectiv, o raționalitate care se hrănește narcisic cu propria superbie guvernează planul social al relaționării. Termenul care se potrivește aici îl constituie atracția: stimularea ca și simularea este, ca și în cazul seducătorului, în primul rând cerebrală. Autoportretul autoironic pe care și-l face Alexandru Robe în câteva pagini memorabile ale romanului îl evocă sherlockholmian deopotrivă pe detectivul și pe villan-ul cerebral din BD-uri, a căror sinteză este un mincinos exponențial și jovial, adică un ficționar pur sânge, care are profilul criminalilor geniali din literatură și cazierul unui copil de cinci ani prins cu Pif-ul sub plapumă după ora de culcare. Robe s-a specializat în ștergerea din propriul apartament, a urmelor iubitelor care orbitează pe elipse diferite ale existenței sale, iar această radiere primește certificatul de competență de la o competență detectivistică similară a femeii bănuitoare, Sarina pe numele ei de „contesă“.
Volumul lui Ion Manolescu reprezintă un construct babelic, estetofil, de un ludic rocambolesc, ilustrând o formă supersofisticată de manierism, acolo unde descarcă enorm în limbaj, mai precis în limbaje și uzează artist, en conaisseur, de convenții și stiluri. Tocmai volumul său impresionant, acumularea erudită de informație culturală specializată și sintetizată printr-un bun gust remarcabil îl transformă într-o arhivă personală, îl monumentalizează. Într-un fel, Ion Manolescu merge în sens invers sintezei, concentra tului pe care-l reprezintă cele trei hagialâcuri din romanul lui Mateiu I. Caragiale din Craii de Curtea-Veche, într-un efect de expansiune, dilatatoriu, provocat de un strașnic Big-Bang. Avem în acest roman un mare pariu cu Totul care reformulează un vis vechi al romanului realist de a transcrie realitatea cu toate ale ei, oferind cel puțin iluzia verosimilității, al celui psihologic de a face o radiografie a Eu-lui până la ultimul afect sau al celui postmodern de a realiza o sinteză de bricolaj a Universului. Nu ai cum să nu reții acest roman printre cele mai importante și provocatoare ale literaturii române contemporane.