I.
Istoricul american Jack Weatherford explică astfel tactica folosită de mongoli : „Oamenii încercau să evite să fie împroșcați cu sînge, așa că rareori luptau corp la corp. Răsuflarea sau mirosul dușmanului era o parte din sufletul acestuia, o formă de contaminare care trebuia, de asemenea, evitată. Atacatorii năvăleau asupra inamicului, călare pe cai și trăgînd săgeată după săgeată, după care se întorceau și continuau să tragă în timp ce se retrăgeau.“ El scrie că atunci cînd Temugin, viitorul Genghis-Han, a fost rănit de o săgeată la gît, Jelme, credinciosul său prieten, a rămas alături de el și i-a supt sîngele din rană. Respectînd credințele mongole, Jelme a socotit că ar fi insultat pămîntul dacă ar fi scuipat sîngele pe jos, așa că a decis să-l înghită. Weatherford observă că „Pe lîngă rațiunile de natură religioasă, decizia lui Jelme, de a ascunde sîngele în acest fel, avea și avantajul de a nu dezvălui și celorlalți războinici cît de mult cursese. Numai după ce n-a mai fost în stare să înghită și sîngele i se scurgea printre buze, a început Jelme să îl scuipe în țărînă“.
II.
Descriind o complexă ceremonie de inițiere a aborigenilor australieni, Joseph Campbell notează: „Dar acțiunea bătrînilor mai are și alt scop în afară de acela al intimidării. Ei trebuie să-i atragă și să-i scoată pe fiii lor din atașamentul infantil primar față de mame, printr-o conjurare eficientă a simpatiei lor. Prin urmare, în timpul ritualului dureros, fălcilor nu li se dă uneori nimic de mîncat sau de băut decît sîngele bărbaților. Îl iau din boluri, fie sub formă lichidă, fie coagulat și tăiat ca o prăjitură. Sîngele este, de asemenea, turnat peste ei ca o baie. Și astfel sînt literalmente îmbibați, pe dinăuntru și pe dinafară, în conținutul bun al corpului taților, care este extras în cantități aproape incredibile din brațele bărbaților și rănile provocate de subincizie. Bărbații își înțeapă cicatricile cauzate de subincizii ale penisurilor sau se crestează în interiorul brațelor, iar sîngele e adunat în vase și e folosit apoi nu numai ca mîncare și băutură pentru băieți, dar și ca vopsea pentru ceremonii și ca un fel de lipici, pentru a face ornamentele din puf de păsări să stea lipite pe corpurile lor, atunci cînd îi întruchipează pe strămoși pentru ritualurile sacre. Astfel, sîngele este hrană fizică, ca laptele mamei, dar și hrană spirituală (pe care mamele nu o pot furniza): nu e doar hrana copiilor, hrănind numai corpul, ci hrana adevărată a bărbatului, lichidul amniotic și forța energizantă a alchimiei din acest moment crucial înspăimîntător, dar fascinant, al celei de a doua nașteri.“
III.
Marco Polo povestește că mongolii care rămîneau fără provizii în timpul expedițiilor lor războinice își foloseau caii pentru a se hrăni: le făceau o mică incizie la nivelul venei de la gît, iar ei își lipeau gura de locul din care țîșnea sîngele și sorbeau din el pînă cînd se săturau.
IV.
În copilărie, am văzut destul de des curgînd sîngele animalelor. Am asistat de cîteva ori la momentul în care sau tata, sau bunica de la Chișineu Criș tăiau pui sau găini, lăsînd sîngele care li se scurgea din gît să se prelingă pe pămînt și n-am fost deloc tulburat. Apoi, deși n-am participat niciodată la momentul înjunghierii porcului, am văzut, an după an, cum se scurgea sîngele din gîtul lui într-un lighean mare de fier, fiind folosit apoi pentru a pregăti sîngeretele, unul dintre mezelurile preparate în fiecare an alături de maioș, cîrnați, tobă și caltaboș.
V.
Dacă orientalii aveau oroare de sînge, occidentalii, în schimb, erau fascinați de el și de presupusele sale proprietăți curative. Mulțimile luau cu asalt locurile fixate pentru execuțiile publice, trăiau cu intensitate momentul separării capului de trup prin intermediul loviturii de secure a călăului și apoi se înghesuiau lîngă eșafod, încercînd să aibă acces la măcar cîteva picături de sînge. Bolnavii erau cei care se proțăpeau în primele rînduri, implorîndu-l pe călău să le umple un pahar cu sîngele condamnatului, convinși că, dacă apucau să soarbă din el, acesta avea să le fortifice trupul și să le aline maladia. Unii voiau ca măcar eșarfa să le fie îmbibată cu sînge, în vreme ce alții se mulțumeau să stea gură-cască, încercînd să observe ultimele zvîcniri ale capului desprins de trup, pentru a avea ce să povestească prin tîrg.
VI.
Ultimele luni din viața Mariei Antoaneta sînt o dovadă că trupurile de stirpe regală nu sînt deloc ferite de mizeriile fiziologiei. Cînd fiul ei, Louis Charles (socotit de regaliști Ludovic al XVII-lea după ghilotinarea tatălui său, Ludovic al XVI-lea), a fost separat de ea, fiind încredințat cizmarului Samson, ce avea să-l chinuie în toate felurile posibile pentru a-i oferi o așa-zisă educație republicană, regina a fost atît de afectată, încît această tulburare care a stăpînit-o s-a tradus imediat prin apariția unei menstruații abundente, o adevărată hemoragie, care n-a încetat vreme de trei luni, pînă la ghilotinarea ei în data de 16 octombrie 1793.
VII.
Cîntecul Nibelungilor ne permite să aflăm că, după ce l-a ucis și i-a furat comoara, Siegfried s-a scăldat în sîngele dragonului Fafnir, devenind astfel invulnerabil la orice lovitură. Însă, dacă în cazul lui Ahile, călcîiul era partea lui vulnerabilă, Siegfried avea zona dintre omoplați, pe care se așezase o frunză de tei în timpul îmbăierii, expusă pericolelor. Aflînd de la Crimhilda, care îl credea un vasal fidel, despre secretul său, Hagen, îndemnat de Gunther și de Brunhilda, îl lovește pe Siegfried mișelește pe la spate în timpul unei vînători și reușește să îl ucidă. Crimhilda, înnebunită de durere, jură să afle cine sînt asasinii. Cadavrul lui Siegfried este adus la catedrala din Worms și începe să sîngereze atunci cînd prin fața sicriului în care se află trece Hagen. Crimhilda obține dovada de care avea nevoie că acesta e criminalul.
VIII.
Căzut în dizgrația lui Nero și acuzat că ar fi participat la o conjurație ce viza să-l îndepărteze pe acesta de pe tron, lui Seneca i se ordonă să se sinucidă. Filosoful încearcă să moară demn, punîndu-și în scenă cu atenție sfîrșitul, care trebuie să reprezinte o confirmare a perspectivei lui asupra vieții – vegheat de sclavi, își taie venele în compania soției sale, Pompeia Paulina, care hotărăște să-l însoțească pînă la capăt, punîndu-și capăt zilelor în același fel precum el. Însă sîngele lor curge prea lent, agonia se prelungește, Seneca are timp să diserteze și să se plictisească. I se crestează și gleznele pentru a grăbi curgerea sîngelui din corp, i se oferă și otravă, dar moartea refuză să vină. Pompeia Paulina e grațiată de Nero, i se închid rănile, va supraviețui. Seneca nu poate să dea însă înapoi și, trădat de sîngele său care refuză să i se supună, poruncește să fie transportat într-o baie cu aburi, reușind abia astfel să moară sufocat, arătîndu-se neînfricat în fața morții, așa cum scrisese că trebuie să fie, în orice împrejurare, un filosof stoic.
IX.
François Joseph Victor Broussais (1772-1838) a fost un medic francez a cărui doctrină s-a bucurat de un imens succes în timpul vieții sale, punînd în umbră orice alte propuneri terapeutice. Broussais susținea că toate bolile apar din pricina inflamării și iritării țesuturilor, mai ales a celor din tubul digestiv. Pentru a vindeca organismul, e nevoie de reducerea acestor probleme ale țesuturilor prin intermediul unui regim strict și a lăsării de sînge. Regimul pe care îl propunea consta în consumarea unor băuturi precum limonada, apa de orez, acidul tartric și soluțiile pe bază de gumă Tragacanta. Lăsările de sînge nu erau acelea practicate în mod obișnuit de către medici, ci ele se realizau prin intermediul utilizării lipitorilor plasate pe abdomen. El însuși folosea pentru tratamentele pe care le propunea circa 100 000 de lipitori pe an, iar consumul în întreaga Franță ajunsese, conform unor surse, la 40 de milioane de lipitori pe an în 1830, în vreme ce alte surse vorbesc chiar de 80 de milioane de lipitori pe an, aduse, în saci udați permanent, din Turcia, Grecia, Ungaria și Boemia. Se spunea că Broussais nu accepta să-și vadă bolnavii decît după ce le fuseseră aplicate între 30 și 40 de lipitori.
X.
George Washington pare să fi murit cu trupul complet golit de sînge. Răcind puternic din pricina hainelor sale ude, în 12 decembrie 1797, a avut o senzație tot mai puternică de sufocare (provocată, probabil, de o infectare bacteriană a laringelui, așa cum cred specialiștii de azi), pe care medicii lui au încercat să o contracareze prin lăsarea de sînge – i s-au scos aproape patru litri de sînge în mai puțin de trei zile.
XI.
Sfîntul Bernard de Clairvaux: „Il y a deux causes pour tirer du sang à l’homme; ou bien il en a trop, ou bien il l’a mauvais. Une abondance excessive de sang n’est pas moins dangereuse que son altération. Or le sang de notre âme, c’est notre volonté, car, de toutes les humeurs du corps, le sang est par excellence le soutien de notre nature, la vie de notre âme est dans notre volonté. Il faut donc nous tirer aussi de la volonté, quand elle est mauvaise, parce qu’elle est une cause de maladies spirituelles.“
XII.
Călugărilor, chiar dacă nu erau bolnavi, li se recomanda lăsarea de sînge cu scop preventiv de mai multe ori pe an (între patru și douăsprezece, în funcție de regulile fiecărui ordin religios). Se credea că în acest fel poftele cărnii puteau fi ținute mai ușor sub control, permițînd astfel respectarea votului de castitate.
XIII.
Crezînd cu tărie în miturile lor, aztecii știu că zeii au nevoie de mult sînge pentru a-și păstra forțele și a nu precipita lumea lor către distrugere, așa cum se întîmplase cu alte lumi create în trecut. Tocmai de aceea, ei fac totul pentru a-și îmbuna zeii, iar, treptat, principalul obiectiv al războaielor pe care le poartă devine procurarea de prizoneri care să fie sacrificați. În anul 1487, cu ocazia inaugurării Templo Mayor din capitala lor de la Tenochtitlan, actualul Ciudad de Mexico, sînt sacrificați 80 400 de războinici în numai trei zile. Ritualul e aproape întotdeauna același: prizonierul urcă treptele piramidei și, cînd ajunge în punctul ei cel mai înalt, este aruncat pe piatra folosită pentru sacrificii. Este ținut bine de cinci preoți, care îl apucă de mîini, de picioare și de cap, în vreme ce al șaselea preot îi deschide pieptul cu un cuțit de silex și îi smulge inima, oferindu-i-o Soarelui. Apoi, cadavrul este împins de la înălțime și lăsat să cadă la baza piramidei, unde este decapitat, pentru a face să curgă și mai mult sînge de care zeii au atîta nevoie.
XIV.
De sînge nu au nevoie doar zeii care speră să-și recapete grație lui energia – se întîmplă ca și oamenii să creadă în virtuțile lui regeneratoare. Înspăimîntată că bătrînețea îi va ofili trupul, răpindu-i definitiv frumusețea, Elizabeth Bathory trăiește cu iluzia că ar putea face ceva pentru a-și menține la nesfîrșit tinerețea. Cînd, într-o zi, își bate cu furie o servitoare pînă la moarte, sîngele bietei nefericite îi ajunge pe față. După ce se curăță de sînge, observă că pielea ei și-a redobîndit prospețimea de altădată. Ajunge să creadă că remediul-miracol îi este la îndemînă – băile repetate cu mare frecvență în sînge de fecioară. Ajutată de cîțiva dintre servitorii ei plus piticul Ficzko, organizează un adevărat sistem de răpiri, ucigînd în chinuri groznice peste 600 de tinere ale căror nume sînt trecute într-un caiet care nu va fi găsit în timpul anchetei. Fiind o aristocrată, ea nu este judecată, dar este zidită într-un turn fără ferestre în care mîncarea îi este strecurată printr-o fantă. Moare după patru ani. Complicii ei sînt arși pe rug.
XV.
André Pieyre de Mandiargues: „Tot o femeie, neagră ca și celelalte, îl duce la locul rezervat măcelarilor și crescătorilor de păsări, loc ce evocă sîngele și masacrul. Tot cercetînd și tîrguindu-se, ea îl silește să vadă bine iepurii jupuiți, capetele de miel jupuite, căprioarele despicate în două, ciorchinii de pui cu aripile legate spînzurați de cîrlige; negustorii de aici vînd și sînge închegat, îngrozitor produs al sacrificării animalelor“.
XVI.
Pentru a da impresia că sînt virgine, prostituatele vietnameze apelează la mai multe metode. Prima dintre ele presupune ca, înainte cu jumătate de oră de un act sexual, femeia să facă o baie cu apă de alaun care să îi contracte zona vaginală, urmînd ca apoi să îi fie injectat în vagin sînge de porumbel amestecat cu alcool. A doua metodă constă în folosirea sîngelui de porc care este așezat pe o mică bucată de bumbac pe care prostituata și-o introduce în interiorul vaginului. A treia metodă se bazează pe folosirea unor produse industriale, ambalate în cutii de plastic, care pot fi cumpărate de la magazine. Acestea seamănă cu niște prezervative și sînt făcute din albumină. Dacă sînt introduse în vagin cu 20 de minute înainte de coit, ele se dilată și aderă la pereții vaginali, iar în timpul actului sexual eliberează un lichid roșu care imită sîngele și pare să dovedească fără echivoc că s-a produs deflorarea.
XVII.
Legendele medievale ne oferă suficiente exemple despre credința adînc înrădăcinată în mințile oamenilor că doar sabia care provocase o rană putea să o vindece, așa că era nevoie ca această armă să fie găsită cu orice preț pentru a aduce alinare celui rănit, fiindcă, în caz contrar, el risca să moară. Mai tîrziu, Paracelsus rafinează această idee, socotind că e suficient ca sabia care a provocat rana să fie tratată cu un unguent special alcătuit din grăsime de urs, viermi de pămînt, mușchi din craniul unui om care a murit în mod violent, chihlimbar, sînge, vin, ochi de crab și praf de mumie pentru ca efectul să se simtă imediat, iar rana care sîngerează să se vindece. Van Helmont a mers mai departe, socotind că rănile puteau fi tratate dacă hainele însîngerate ale celui rănit sau pansamentele pline de sînge care îi fuseseră aplicate erau date cu o pudră pe bază de fier sau de sulfat de cupru. El credea că efectul acestei pudre presărate pe veșmintele însîngerate putea să se transmită într-un mod misterios sîngelui care se găsea în continuare în trup, aducînd astfel vindecarea.
XVIII.
Un studiu publicat în anul 2021 de către cercetători de la Universitatea din Pittsburgh arată că există efecte remarcabile în urma realizării unei transfuzii de sînge de la șoareci tineri la șoareci mai în vîrstă – mușchii și fluidele corporale ale șoarecilor care primesc sînge întineresc. Această transformare este datorată faptului că veziculele extracelulare, niște particule din sînge responsabile cu transmiterea instrucțiunilor genetice către o proteină care determină longevitatea mușchilor, sînt reînnoite prin transfuzie, contracarînd astfel consecințele îmbătrînirii.
XIX.
Medievalii credeau că, în vremuri de restriște, cînd mîncarea lipsește, pelicanul își străpunge pieptul cu ciocul și își hrănește astfel puii cu propriul sînge. Sursa acestei legende este Fiziologul, un bestiar scris în greacă în secolul al II-lea la Alexandria, dar povestea pe care o spune el este preluată și modificată în opera altor autori creștini. Versiunea inițială insistă pe iubirea nemăsurată a pelicanului pentru puii săi, amintind însă că puii încep să-și lovească la un moment dat părinții cu ciocul. Înfuriați din pricina lipsei de recunoștință a puilor, aceștia îi lovesc cu atîta putere încît îi ucid. După trei zile, mama-pelican, cuprinsă de remușcări, își deschide pieptul și lasă să i se scurgă sîngele asupra puilor morți care învie de îndată. Pentru gînditorii creștini, pelicanul a devenit, grație acestei legende, un simbol al lui Christos care se sacrifică pentru a aduce salvarea umanității.
XX.
Herodot ne povestește despre sciți că, atunci cînd vor să încheie un tratat, toarnă vin într-o cupă mare de pămînt și își varsă sîngele în acel recipient, crestîndu-și ușor trupul cu un cuțit sau o sabie. Apoi, își înmoaie în cupa cu sînge amestecat cu vin diversele lor arme, de la săbii și lănci pînă la săgeți și sulițe. Rostesc pe urmă o rugăciune și beau pe rînd din lichidul care se găsește în cupă atît ei, cît și persoanele cele mai importante din suita lor.
XXI.
Fratele meu, mai mic decît mine cu trei ani și jumătate, a fost un copil sensibil și fragil, vulnerabil parcă la toate bolile. Cînd avea mai puțin de doi ani, a făcut o toxiinfecție alimentară atît de gravă, încît a fost salvat în ultima clipă. Pe urmă, s-a descoperit că avea o problemă la inimă care trebuia urmărită constant, așa că mergea, însoțit de părinții mei, la diverși cardiologi la Arad și București care îl consultau și își spuneau opinia despre evoluția bolii. Pînă să împlinesc 13 ani, a făcut două crize teribile, una încheiată chiar cu prăbușirea lui în fața ușii de la intrarea în apartamentul nostru cînd eram numai eu acasă. Mînca foarte puțin și era atît de slab, în ciuda tuturor eforturilor mamei, care îi cumpărase pînă și ulei de pește pentru a-i crește pofta de mîncare, încît părinții mei aveau impresia că suferă de rahitism și îl comparau mereu cu copiii din Biafra pe care bănuiesc că-i văzuseră la televizor. Însă cea mai deranjantă dintre toate problemele lui, cel puțin din perspectiva noastră, a copiilor, era aceea că îi curgea, tam-nesam, sînge din nas, ceea ce ne obliga să ne întrerupem toate jocurile pînă reușea să oprească această scurgere enervantă. Trebuia să se întindă pe pat, dacă era acasă la noi, sau să se așeze într-un loc protejat și să ridice mîna stîngă și să o țină deasupra capului, dacă era în altă parte. La un moment dat, agasat de îngrijorarea mamei, care cerea o soluție pentru aceste episoade neliniștitoare, medicul nostru i-a prescris vitamina K și, de fiecare dată cînd începea să îi picure sînge din nas, fugeam la un dulăpior, decupam puțin dintr-o fîșie care avea o consistență asemănătoare cu spuma de mare din care se făceau corăbiile de jucărie, iar el își punea respectivul dreptunghi în nas și aștepta cuminte ca sîngerarea să se încheie.
XXII.
Iezuiții care au lucrat la realizarea monumen ta lului Dictionnaire universel François et Latin, cunoscut drept Dictionnaire de Trévoux, includ în ediția a treia a acestuia, din 1751, atît un articol Stryges, cît și un articol Vampire. Propun doar definiția pentru stryges, notînd apoi că vampire e același lucru. Aceasta e prima apariție a cuvîntului vampir într-un dicționar al limbii franceze, iar sensul e următorul: „Stryges s. m. c’est le nom qu’on a donné à ces corps morts qu’on trouve en Russie, qui, dit-on, ne pourrissent point, et que l’on voit dans leurs cercueils, rubiconds et flexibles, quoiqu’il y ait longtemps qu’ils soient morts. Les Mercures François de Mai 1693 et Février 1694 rapportent que le Démon suce et tire des corps des personnes vivantes, ou des bestiaux, du sang, et le va verser dans ces cadavres: ce qu’il fait quelquefois en telle quantité, qu’ils nagent dans leur cercueil, et qu’on leur voit sortir le sang par la bouche, le nez et les oreilles. On dit que c’est ordinairement la nuit que le Démon fait ce personnage, et que c’est toujours aux parents ou amis du mort qu’il s’adresse; qu’il les embrasse, les serre, et leur représente l’image du mort, et qu’à force de les sucer et de leur tirer du sang, il les affaiblit si fort, qu’ils sèchent, maigrissent, et meurent à la fin. Cette persécution durerait jusqu’à la dernière personne de la famille, si l’on n’y donnait ordre. Cela se fait en coupant la tête et ouvrant le coeur des Stryges, dont on a vu l’image pendant la vexation. On ramasse le sang qui en sort en abondance ; on en fait du pain avec de la farine ; on en mange, et l’esprit ne revient plus.“
XXIII.
Gaetano Polidori (1763-1853) a fost un scrii tor italian care a trăit în cea mai mare parte a vieții la Londra. Înainte de exilul său în Anglia, a fost, timp de patru ani, secretarul lui Vittorio Alfieri, pe care l-a însoțit la Paris și în Alsacia. După sosirea la Londra, a dat cursuri de limbă italiană. S-a căsăto rit, în 1793, cu Ann Mary Pierce. În urma mariajului lor, s-au născut opt copii, patru băieți și patru fete. Cel mai cunoscut dintre aceștia a fost John William (1795-1821), medic personal și secretar al lui Byron, dar și autorul romanului Vampirul, publicat în anul 1819 și atribuit inițial lui Byron. Una dintre fiicele lui Gaetano Polidori, Frances Mary Lavinia (1800-1886), a devenit soția scriitorului italian Gabriel Rossetti. În urma căsătoriei lor, s-au născut patru copii, printre care Dante Gabriel Rossetti și Chris tina Rossetti. După o relație de circa zece ani cu Elizabeth Siddal, Dante Gabriel Rossetti s-a căsătorit cu ea în 1860. În 1862, Elizabeth Siddal a murit în urma unei supradoze de laudanum. Înnebunit de du rere, Dante Gabriel a decis să lase în sicriul ei, în semn de iubire eternă, un caiet conținînd o serie de poeme nepublicate. După șapte ani, complet părăsit de inspirație și incapabil să mai scrie, el le-a cerut mai multor prieteni să scoată caietul pe care îl așezase lîngă capul soției sale. Operațiunea a fost dusă la bun sfîrșit în octombrie 1869. Poemele scoase din sicriu au fost publicate în volumul Poems, din 1870.