„Meseria“ de poet este una solitară. O solitudine care confirmă faptul că, odată cu trecerea anilor, poetul poartă mai multe cruci decât are bucurii, ceea ce totuși, nu diluează patima scrisului. Dumitru Chioaru, deși scrie despre solitudine, își face din cititor un tovarăș de călătorie pe marea melancoliei. Cartea sa recentă, Melancoliile unui bătrîn cărturar, amintește, de pânza-metaforă a viitorului necunoscut (cf. Michael Edward Gorra), Hoinarul deasupra mării de ceață, a artistului romantic german Caspar David Friedrich. Dumitru Chioaru este un romantic postmodern, dacă ne este permisă formularea, iar cartea este un reper în evoluția lirică a poetului, un popas în vârful carierei literare și al vieții, un loc de unde, asemenea personajului lui Caspar David Friedrich, privește, cu spatele la public, piscurile ce străpung marea de ceață. E o meditație, un dialog interior, o rugăciune, o clipă de tihnă, e un punct de sosire sau de plecare acest moment surprins în tablou? Aceleași întrebări, iată, sunt valabile și pentru poezia lui Dumitru Chioaru din Melancoliile unui bătrîn cărturar. Melancoliile duc la meditații asupra Poesiei și a condiției poetului, titlurile segmentelor care compun această delicată alcătuire o dovedesc: Poesia, Întoarcerea Poesiei, Melancoliile unui bătrîn cărturar, Poeta viator, Post-scriptum. Sunt meditații despre creație și creator, despre condiția acestora în lume. Revine vechea întrebare: la ce bun poeții? într-o lume postmodernă dar, mai cu seamă, postumană. Dumitru Chioaru contemplă posibile răspunsuri într-o serie de… cartoline conceptuale, cartea de față fiind un jurnal liric de analiză a relației simbiotice Poesie – Poet, a dinamicii arhetipale din care se naște creația. Poeziile reflectă idei precum natura creației, a poeziei în particular, adevărul și frumosul în poezie, inspirația, „și eu am crezut că noaptea nunții/ nu se va sfîrși niciodată/ că-mi voi lepăda pielea de om/ pentru inima de raze/ ce mă va însoți în paradis –/ n-a fost decît vis –“, o analiză a tentației și compromisului, „l-am zărit în mijlocul odăii/ pe domnul Faustofel/ așezat pe scaunul Poesiei/ picior peste picior:/ domnule veacul acesta e-al meu“. Tablourile din Melancoliile unui bătrîn cărturar amintesc de un mai vechi titlu cinegetic, Veche patimă, vânătoarea, îmbrăcând totodată irizări stănesciene, „Ei cum mai venea odată Poesia/ cu mișcări feline/ mă fixa din aurul ochilor/ pe rugu-nvăpăiatelor imagini/ cum pîndea-ncordată moleșeala/ dansului printre cuvinte/ cum sfîșia cu ghearele tăcerea“.
Dumitru Chioaru privește, asemenea lui Janus, în interior, în lumea tainică a creației, dar și a sinelui, fără de care spiritul Poesiei nu se poate întrupa în cuvânt și spre exterior, spre marea de ceață care acoperă lumea, viața, existența. Meditația asupra sensurilor acestora se desfășoară, cum am mai spus, de-a lungul poemelor cărții, întrucât, chiar situat la înălțime, poetul nu poate desluși tainele firii, le poate doar bănui prin poezie. Încercarea de a cartografia lumea interioară și exterioară, de a numi, precum odinioară Adam, vitele, păsările cerului și fiarele câmpului, este una marcantă. În timp ce nisipul clepsidrei se scurge, poetul înțelege că binele și răul nu pot fi separate, că răspunsurile sunt nemulțumitoare, că multe sensuri nu se relevă, că multe înțelesuri nu pot fi pătrunse decât de cealaltă parte a vălului. Sentimentul de vanitas vanitatum este pregnant. Existența și poezia deopotrivă par un labirint de încercări.
Melancoliile unui bătrîn cărturar este o carte prețioasă fără a deranja, o delicatesă livrescă, o plăcere vinovată pe care o savurezi ca pe un desert interzis. Trimiterile spre poeții canonici sunt exerciții de admirație cu efect de intarsii în carnea poemelor. Versurile albe au reverberații melancolice conferite de folosirea imperfectului și a gerunziilor, „ieșeam cu Poesia în stradă râzând“, enumerația oferă context și profunzime amintirilor. Figurile de stil sunt folosite cu rigoare și eleganță, favorizând comparația și personificarea.
Cheia de boltă a cărții relevă patimile celui până la capăt poet: „scriu mereu cu spaima/ că e ultima oară când mă vizitează grăbită/ amanta mea nepereche/ sorbindu-mi sîngele/ și părăsindu-mă/ pe munții din suflet“.