Dacă există cu adevărat o estetică douămiistă în literatura română, Dan Coman poate fi încadrat pe deplin în această categorie. Afirmat inițial ca poet, cu cîteva volume remarcabile (Anul cîrtiței galbene – 2004, Ghinga – 2005), Dan Coman publică în ultimele două decenii mai multe volume de proză, în care îmbină lirismul cu observația socială și biografică, în care valorifică banalul, corporalul și fragmentul. În proza sa, ca și în scrierile celorlalți douămiiști, între care Marin Mălaicu-Hondrari, Radu Pavel Gheo, Florin Lăzărescu, Lavinia Braniște, Cosmin Perța sau Adrian Schiop, există mereu impresia de „pagină de jurnal“ sau de confesiune personală, chiar dacă e vorba de ficțiune.
Proza lui Dan Coman, din cel mai recent volum, Ce preferi? este o proză realist-confesivă, cu tentă autoficțională și poetică. Scenele nu sunt spectaculoase în sine, ci surprind fragmente de viață aparent mărunte (așteptarea într-o gară provincială, plictiseala unor copii cerșind la barieră, conversații întîmplătoare la cafenea). În Ploaie și vin, povestirea de deschidere a cărții, vedem o intimitate fragilă, un amestec de așteptare, sexualitate stîngace și incomunicabilitate. Naratorul insistă asupra micilor detalii senzoriale: frigul, ploaia, țigările, vinul dintr-o sticlă greu de deschis, accentuînd nevoia de apropiere și, în același timp, eșecul acesteia. În schița Anotimpuri povestitorul mută accentul pe marginali: copiii de la barieră, un tată alcoolic, mama plecată la muncă în străinătate. Limbajul alternează între poezie și vulgaritate, între jocul copiilor și brutalitatea lumii adulte. Scenele pot părea comune pentru oricine a oprit la o trecere de cale ferată: „Drumul de la trecerea liniei ferate, unde opresc rînd pe rînd mașinile care merg spre Bistrița, e curtea noastră. Aici ne petrecem cea mai mare parte din zi. Imediat ce oprește o mașină, alergăm spre ea și întindem mîna. Dă și mie ceva, zicem, dă și mie un leu. Foarte rar primim ceva. De obicei, oamenii din mașini se uită la noi și rîd. Nici măcar nu deschid geamul. Ne alungă cu mîinile, ca pe muște.“ O povestire cu un amestec funambulesc de elemente fantastice, SF, horror, suprarealism este Pînă cînd moartea ne va despărți. Naratorul este un solist de muzică populară, mort într-un accident rutier. El povestește cum, încercînd să evite impactul cu un Audi TT condus de un tînăr roșcat, și-a pierdut viața: „Roșcatul a scăpat. Audi TT, 120 km/h între Josenii și Rusu Bîrgăului, imediat după barieră. Degeaba am încercat în ultima clipă să-mi amintesc de unde-l știam: mașina mea s-a făcut zob cînd am tras de volan, încercînd să evit impactul. N-am avut nicio șansă.“ De atunci, „există“ într-un spațiu straniu, asemănător orașului său natal, dar care are caracter de proiecție sau iluzie, în care se întîlnește cu alți morți: „O iau pe Năsăudului și merg pînă pe bulevardul Republicii, în față la Andrei Mureșanu, traversez pe la Conacul Verde să mă întorc pe Șincai, pe lîngă primărie, apoi străbat pietonalul, o iau pe lîngă muzeu și Gene 6 și fac stînga imediat după spital. Exact aceleași străzi și aceleași clădiri, doar că e evident că nu-s aceleași străzi șiaceleași clădiri. Mai degrabă seamănă cu un fel de proiecții – spectaculoase, eadevărat, dar tot niște iluzii.“ El încearcă să lege o relație cu o femeie tînără, pasagera din Audi de pe scaunul mortului, dar care acum, în acest ținut iluzoriu, umblă singură, tăcută și distantă. De-a lungul povestirii, protagonistul încearcă să o cucerească: îi spune bancuri, îi cîntă doine și hore, îi povestește din viața lui artistică și din amintirile de șofer. Totuși, femeia tace sau dispare brusc spre stadion, unde reia mereu același gest: aleargă și se întinde pe iarbă, rîzînd exact ca înainte de accident. Totul este ca o patinare în gol, așa cum sunt majoritatea vieților de pe lumea aceasta, dar, se pare că și de pe lumea cealaltă.
Povestirea Ode to my family este cea mai tulburătoare din carte, pentru că îmbină intimitatea confesiunii cu drama socială și familială, filtrată printr-un lirism fragmentar. Titlul trimite la piesa formației The Cranberries, care devine aici un fundal muzical, dar și un laitmotiv emoțional. Povestea urmărește fisura ireparabilă dintr-o familie – părinți care se depărtează, mama plecată în Italia, tatăl alcoolic și violent, fiica prinsă între neputință, revoltă și autodestrucție. „Spațiul“ dintre părinți crește progresiv, descris prin metafore vizuale: „În clasa a VIII-a am observat pentru prima dată distanța dintre ei. La început a fost greu sesizabilă, aproape imperceptibilă. Apoi, în nici un an, devenise de mărimea unui sîmbure de prună. În vacanța de vară, după ce am intrat prima la liceu, am primit cadou o vacanță în Grecia. Acolo, pe malul Mediteranei, am observat că distanța dintre ei căpătase dimensiunile unui ochi spart de geam“. Ode to my family este o poveste despre destrămare, dar și despre imposibilitatea iertării. Povestirea lasă impresia unei nefericiri transmise ca moștenire, din care nici mama, nici fiica nu reușesc să iasă complet.
Proza lui Dan Coman din Ce preferi? nu se lasă prinsă în tiparele clasice ale narațiunii cu început, mijloc și sfîrșit, ci propune o scriitură fragmentară, în care stările, reflecțiile și momentele de viață decupate capătă valoare în sine. Personajele sunt mai degrabă conștiințe interioare decît actanți ai unor intrigi, iar timpul rămîne fluid, pendulînd între amintire, vis și prezent. Această formulă, recognoscibilă și în alte texte douămiiste, devine la Dan Coman un adevărat „jurnal al prezentului“, unul în care realitatea imediată, precaritatea socială și intimitatea confesivă se întrețes cu o poezie discretă. În comparație cu alți prozatori ai generației sale, Dan Coman se distinge prin felul în care banalul și marginalul se transfigurează în literatură fără a-și pierde asprimea, păstrînd mereu un echilibru fragil între autenticitate și lirism.