A trecut aproape neobservată o nouă carte de Nichita Stănescu, alcătuită în principal de Dora Stănescu, soție a poetului, la o editură specializată în manuale de contabilitate și business general. Este o apariție care succede, în această zonă a ineditelor postume, volumul însoțit de CD Vin perșii, mamă (2014), unde erau reproduse o serie de poeme înregistrate pe bandă magnetică – unele dintre ele deja publicate în diferite circumstanțe – în casa unor prieteni, fiind acompaniate de piese clasice interpretate de aceștia la pian.
Volumul de față cuprinde secțiuni inedite, dar și unele texte din Carte de citire, carte de iubire (1980), realizată împreună cu poetul Gheorghe Tomozei, important personaj („Prințul Tom“) al boemei stănesciene, alături de calendare de perete și de Almanahuri ale copiilor din anii 1970-’80 – după cum se precizează într-o „notă asupra ediției“, care se încheie într-un mod poetic, à la manière de, cu precizarea despre „cartea aceasta, care a căpătat trup la mai bine de 40 de ani după ce căpătase un nume“.
Este o călătorie în infrapoeticul lui Nichita Stănescu, un soi de jurnal al copilăriei, dar nu al vreunui copil universal, ci al copilăriei și copilăririi poetului însuși, cu mici întâmplări înțelese altfel, cu personajele similifantastice ale tatălui și ale mamei – poate și pentru că „un poet este singurul copil pe care nu și-l dorește să și-l nască o mamă“, așa cum spune însăși mama în Ars poetica.
Textele independente creează cu cele infuzate ideologic un soi de contrast care nu este favorabil poeticului, în general, și descentrează volumul; de o parte se află versurile din calendare, cu „uzina lui tata“ și „cele patru rase“ egale, pentru că „lucrează la un strung“ – de alta, notații intime și autopastișări făcute în spirit ludic. Un exemplu este bucata La sfârșitul unui campionat – o poveste despre viața derizorie de la bloc; timpul de desfășurare a acțiunii dă și titlul și morala povestirii, pe vremea când „echipa mea favorită, Petrolul Ploiești, retrogradase în divizia B“. În această vreme, un șobolan vizitează apartamentul poetului, ba chiar se suie pe pieptul omului, astfel încât sunt solicitate serviciile „motanului celui galben, numit și Prostu“, al vecinilor; întrucât este vorba de un „motan baptist“ – în sensul că nu face ceea ce ar fi trebuit să facă, poetul vrea să șuteze mingea, „dar am nimerit cu piciorul direct în zid“ – moment al (auto)parodiei totale: „urlam ca un leu săgetat de asirocaldeeni, șchiopătând prin cameră ca lordul Byron“.
Infuzia ideologică este, în manuscris, deturnată într-un mod personal și, de altminteri, inconfundabil; de pildă, ocupația tatălui, perfect încadrabilă sistemului partidului unic al „oamenilor muncii“, este un pretext pentru problematizări ale identității. În Tatăl meu și libelula lui, personajul tatălui, aflat la cosit, vrea să știe cu cine vorbește: cu o libelulă, o coasă, o șurubelniță ori cu o Safta. De fapt, nu sunt decât tot atâtea nume ale aceleiași identități, la developarea cărora asistă un copil – poetul transformat în copil: „în rest nu-mi aduc nimic aminte de acele vremuri de odinioară“.
O a doua dovadă că ne aflăm în infrapoetic este utilizarea numelor proprii din viața poetului; mama, pe numele ei real, Tatiana, este personaj în multe din aceste texte, iar Tudorița (transparentă transliterară a Dorei) și chiar mama Tudoriței participă la O întâmplare fără de întâmplare („am chef să te cert și nu am pricină că de ce să te cert“, spune mama Tudoriței) – sau vecinii de palier de bloc, din viața reală, familia Nalbantu; inclusiv eul numit Nichita este personaj la rândul său, într-un dialog sau altul.
O altă mare dimensiune a acestui volum care doar utilizează imaginea copilăriei pentru explorări ale ființei este cea a cuplului; sunt autoscopii ale rolurilor masculin-feminin, precum în Scroafa cea mică și Marele Fluture, „o tristă poveste de dragoste, care smulge lacrimi până și din pietre“, unde un prinț și o prințesă sunt „nespuși de palizi“ – încât prin ei „se putea vedea ca printr-un geam tot restul lumii“. De ce hibernează marmota la munte este o poveste despre un chagrin d’amour, care trimite, la un moment dat, spre transcendental: „am început să dau din firul meu de barbă cel care are la capăt o bilă de plumb, măsurând trecerea timpului“; Fragedă ca fraga și dihania este o poveste de pe vremea când muma pădurii era „mumă bună a pădurii și ne crescuse pe toți la sânul ei“, iar Cine seamănă cu cine, o parabolă despre alteritate, în care fata se uită „ca într-o oglindă“ la căprioară, gândindu-se la Făt-Frumos.
Situațiile arhetipale sunt uneori exprimate din titluri: Ileana Cosânzeana de dinainte de a-l cunoaște pe Făt-Frumos; Băiatul fără de mamă ar putea fi o altă denumire a lui Dumnezeu; „Schimbarea la față“ este o relatare a dialogului dintre un băiețel și o piatră. Alteori se vorbește despre sentimentele atomului (Toată lumea are treabă); Pana de inimă, despre posibilitatea de a coase la loc o inimă care se desprinde. Se distinge Condamnarea, o veritabilă schiță a celei de-a Cincea elegii, despre „tribunalul șoarecilor“ și duritatea copiilor, când „am ucis un șoarece care era la fel de copil ca mine“, cu verdictul de tip lingvistic „îl pedepsim să aibă nume de unul singur“.
Aceste răsturnări ale lumii, ale perspectivei, în care apar ochii „clepsidroși“ ai tatei (în textul Ce te fâțăi, tata?!), steaua care „lumina cu trompe de elefanți“ – „în loc de raze avea fildeși“ (Albă ca zăpada), Cavalerul cu calul în spinare – „cu patru picioare, potcovite cu potcoave de argint“, care tropăie în ceruri – toate pot constitui o introducere în universul poetic în genere, și în cel al lui Nichita Stănescu în special.
Titlul volumului, dat de poet, care aduna texte de acest fel într-un dosar cu acest nume, are o multiplă țintă, prea puțin vizibilă în volumul semnat împreună cu Gheorghe Tomozei, unde „De dor de sufletul lui Andersen“ era titlul unui capitol din carte: pe de o parte spre perspectiva asupra copilăriei revelate de „Andersen cel crud“, după formula lui Nicolae Manolescu – pentru că textele lui Nichita Stănescu dovedesc o anumită duritate ontologică; pe de alta, dubla distanță pe care o presupun „dorul“ și expresiile de felul „a fi de sufletul cuiva“.
Deși este alcătuit neîndemânatic, cu o prefață a cărui autor e convins că trăim în „zilele noastre postumane“, pentru a fi la modă cu cele mai noi alegații teoriticiste, cu ilustrații care și dublează filele volumului și care pot trimite la inadecvarea faimoasă a plachetei După melci, De dor de sufletul lui Andersen vorbește, în ciuda acestor obliterații, într-un mod inconfundabil pre limba lui Nichita Stănescu.