Mă repet, dar nu am altă variantă. Va fi vorba aici tot de perioada pe care am petrecut-o la Paris, când am predat la INALCO, între (un plus de precizie pedantă nu strică) noiembrie 1991 și septembrie 1997. Perioadă fastă pentru mine, din motive evidente. Pe lângă obligațiile didactice (unde aveam o anume libertate, am ținut astfel un curs și un seminar special pe subiecte la alegerea mea), se iveau fel de fel de alte ocazii când puteam profita de statutul meu de „enseignant“: participarea în comisii de doctorat sau de master, prezența în jurii la diferite concursuri etc. Aceste activități suplimentare m-au făcut să cunosc persoane interesante și să mă confrunt uneori cu situații insolite.
Voi începe cu un caz deosebit, care necesită niște precizări suplimentare. În august 1989, ambasada Franței, care cunoștea faptul că unele persoane din Iași sunt supravegheate de către Securitate (se știa de la Europa liberă, de altfel), l-a trimis pe tânărul atașat cultural Denis Pelbois să vadă cum stau lucrurile și să încerce să ia legătura cu respectivele persoane. Pelbois a mers întâi la Dan Petrescu: imposibil să-l contacteze, Dan era arestat la domiciliu, iar locuința lui era păzită de securiști. A venit apoi la mine. Stăteam atunci pe Strada Anastasie Panu, la etajul doi al unui bloc cu zece etaje. La intrarea în bloc erau două mașini (au fost acolo practic întreg anul 1989). Bineînțeles că Denis Pelbois a fost oprit și i s-a spus că nu poate intra în clădire. A început un discurs pe care îl credea eficient, cu acordurile de la Helsinki, cu drepturile omului etc. Ce Helsinki, s-a răstit unul dintre securiști și l-a împins destul de violent într-o mașină parcată acolo. Francezul a abandonat și s-a îndreptat către a treia adresă pe care o avea, blocul unde stătea Mihai Dinu Gheorghiu. Acolo – surpriză! A intrat fără probleme și cei doi au putut discuta în voie. Știu ce a pățit Pelbois la Dan Petrescu și la mine de la Mihai. Cum de l-au lăsat să vorbească cu el – mister!
L-am cunoscut pe dl Pelbois în ianuarie 1990. Mergeam des la București în acele prime luni de libertate și am fost în mai multe rânduri invitat la Ambasada Franței, grație lui Chantal Colleu-Dumond, consiliera culturală, o femeie admirabilă, de o rară distincție. Cum se știa atunci că la propunerea lui Alexandru Paleologu, numit ambasador la Paris, urma să-l însoțesc în calitate de consilier cultural, aveam – cum ar veni – un statut semi-oficial (n-am ajuns consilier cultural și nici dl Paleologu n-a stat mult ambasador). După încă vreo trei ani, prin 1993 așadar, la Paris fiind, am primit o convocare de la Ministerul de Externe pentru participarea la un juriu. Se organizau concursuri pentru felurite posturi, iar candidații trebuiau să opteze și pentru o limbă străină, utilă în principiu în postul diplomatic respectiv. M-am trezit într-o zi cu un telefon de la conu Alecu Paleologu (rămăsese pentru câțiva ani în Franța), care intervenea pentru un tânăr de mare viitor, de familie bună ș.a.m.d. Tânărul era… Denis Pelbois, care optase pentru limba română (chiar dacă, sincer să fiu, sejurul lui bucureștean nu îl ajutase foarte mult). Bineînțeles că am avut grijă de prețiosul concurent. Denis Pelbois a făcut o frumoasă carieră în diplomație și am aflat de pe internet că anul trecut a ieșit la pensie.
Pe lângă concursurile organizate de Quai d’Orsay era și examenul de bacalaureat, unde româna putea fi o limbă opțională (nu mai știu dacă este și astăzi). Mulți tineri din familiile de români alegeau această posibilitate, în ideea că o notă bună le va urca media generală. Nu era totuși o simplă formalitate și unii chiar aveau emoții. Am primit într-o zi un telefon de la o doamnă din Nisa, româncă de origine, care s-a recomandat a fi bună prietenă a familiei Țiriac. Era dna Doina Laroque care, pe când o chema – la București – Doina Trandabur, profitase de Festivalul Tineretului din 1953 (era dansatoare și violonistă), fugise din România și se măritase cu un francez. Doamna era profesoară universitară, specialistă în engleză, iar fiica ei nu era alta decât foarte cunoscuta actriță Michèle Laroque. Tânărul Țiriac, prin urmare, avea trac, proba de bacalaureat includea și un test literar ceea ce nu era domeniul lui tare. Încântătoarea doamnă Laroque (fusese, indubitabil, o femeie superbă) m-a invitat să luăm masa la restaurantul românesc Mon Jardin, în apropiere de Place de la République. Am mâncat excelent, din păcate restaurantul a dispărut curând și a rămas doar restaurantul Doina, de lângă Ambasada României, loc (la restaurant mă refer) foarte apreciat de către securiști. Alt băiat al unei celebrități avea și el emoții: Filip, fiul lui Paul Goma. Cu Goma mă vedeam relativ des, l-am asigurat că nu e cazul să-și facă sânge rău.
Sigur, au fost și surprize minunate. Am avut șansa să o examinez pe una din fiicele lui Mircea Iorgulescu: o fată superbă, briliantă, o minunăție. Cealaltă absolventă de strălucită ținută era fiica lui Sandu Sincu. Pe Alexandru Sincu îl cunoscusem în treacăt prin 1973, la Sinaia, la un colocviu de semiotică. Sincu era un star al Facultății de Litere de la București. Bărbat frumos, distins, fumător de pipă (ceea ce îi sporea farmecul), el se număra printre promotorii de la noi ai structuralismului, făcuse efectiv școală la București, avea discipoli, era adorat de studenți, publica puțin fiind un tip eminamente oral. Plecase în Franța în 1984. L-am întâlnit la Paris și ne-am împrietenit, ne-am vizitat, am mers împreună la restaurant. Locuia, la început, în condiții cu totul modeste, dar își ducea crucea, cum se spune, cu demnitate. A obținut ulterior un apartament central, aproape de Bastilia. Fiica lui era o ființă admirabilă, de o inteligență excepțională și de o delicatețe aproape ireală.
Am un mare regret: după întoarcerea mea în țară n-am mai ținut legătura cu Sandu Sincu (am talentul de a comite astfel de gafe existențiale). Știu că a venit o dată în țară, a publicat un roman, și – recent – un text teatral, dar nu mai știu nimic altceva despre el. A împlinit neverosimila vârstă de 88 de ani. Sunt convins că a rămas la fel de tânăr și șarmant.