(fragment)
„Pământul are o piele; și această piele are boli. Una dintre aceste boli se numește, de exemplu: Omul.“
Nietzsche
IRA / DUMITRU / IULIAN
Cele trei personaje nu presupun un comentariu special. Am putea reține, eventual, frumusețea frapantă a Irei; emotivitatea și crisparea greu de disimulat ale lui Iulian; eleganța (costumul de vară, croit impecabil, cade perfect pe el) și siguranța de sine pe care o simțim în fiecare gest al lui Dumitru. Faptul că îi lipsește mâna stângă, retezată din umăr (mâneca goală a hainei este prinsă într-o agrafă de aur) este un amănunt căruia nu i se acordă nicio importanță.
În rest, chiar nimic de notat.
O cameră la ultimul etaj al unui bloc vechi. Un recamier, o plasmă fixată pe perete, o măsuță, un fotoliu, un scaun, un dulap aglomerează încăperea, oricum nu dintre cele mai încăpătoare. O ușă, în dreapta, la intrare în cameră. Două uși, în fund, una spre baie, cealaltă spre chicinetă. În stânga, o ușă dă spre terasă.
La ridicarea cortinei scena e goală. O combină muzicală pusă pe jos, o bucată a lui Nat King Cole: Ira și Dumitru dansează îmbrățișați pe terasă. Se aude liftul pornind. Urcă probabil la ultimul etaj, cursa durează nefiresc de mult, s-a oprit – mai departe se aude alergarea precipitată a cuiva care urcă încă un etaj de scări. O clipă de tăcere, apoi Iulian intră în cameră. Respiră greu, după efort, lucru pe care încearcă să-l ascundă. Are în mână o sacoșă sport. Se oprește lângă ușă și privește cu insistență perechea care dansează pe terasă. Nu înaintează un pas, nu lasă măcar sacoșa din mână. Se termină bucata pe care s-a ridicat cortina, începe alta, cei doi dansează în continuare.
*
PARTEA A II-a
Imediat, în continuarea primei părți. Dumitru, în picioare, cu spatele spre cameră, în cadrul ușii care dă spre terasă. Ira, în fotoliu, fumează încordată. Tăcerea se prelungește câteva momente.
Se aude liftul, apoi pașii cuiva care urcă scările, fredonând melodia. „O, my darling, Clementine“. Cel de afară a ajuns în fața ușii, bate cu putere, bătaie care nu mai amintește cu nimic de intrarea lui Iulian, la începutul primei părți. Dumitru se întoarce spre Ira. Fata s-a ridicat brusc în picioare. Face un pas spre ușă, apoi se oprește. Bătaia se repetă. Dumitru rămâne cu privirea ațintită asupra Irei; nu schițează nicio mișcare. Bătaia se repetă a treia oară, timp în care se aude și vocea ironică a lui Iulian.
IULIAN: Se poate?!
(Bagă capul pe ușa întredeschisă, îi privește rânjind pe cei doi, apoi – făcându-le cu ochiul – se strecoară în cameră, în așa fel încât din interior să nu poți vedea afară. Închide repede ușa și se postează în fața ei, cu brațele desfăcute în cruce „apărând-o cu propriu-i piept“.)
IULIAN: (Măscărici) Nu mi-o luați în nume de rău! Sper să mă înțelegeți: nu mă pot dezobișnui, nu pot intra în cameră fără să bat întâi la ușă. Și asta chiar atunci când știu că apariția mea e-un motiv de bucurie pentru cei prezenți. (Irei, complice.) Nu-i așa?
IRA: (Semn spre ușă) Lasă-l să intre!
IULIAN: Bine-nțeles!… Doar cu o condiție…
IRA… Vorbește!
IULIAN: Să-mi promiți că n-ai să mă dezamăgești. C-ai să-ncerci să ai tot atât umor ca și până acum…
(Smucindu-l din fața ușii, Ira deschide și iese afară.)
IULIAN: (Râde) Ei, domnișoară! Ce-s manierele astea?!
IRA: (De afară) Robert!… (Revine singură.) Unde-i?
IULIAN: Cum „unde-i“?! Adineauri…
(Fără să-l mai asculte, Ira iese din nou. O auzim strigându-l și coborând un etaj în căutarea celui așteptat.)
IULIAN: (Răspunde privirii lui Dumitru)… A plecat.
DUMITRU: Cum a plecat?
IULIAN: Nu știu! A plecat pur și simplu.
DUMITRU: Trebuia să insiști. Să-l faci să înțeleagă…
IULIAN: Pe cine?! Când am coborât, nu mai era acolo.
(Ira revine în cameră.)
DUMITRU: Du-te după el.
IULIAN: M-am gândit și eu la asta. Dar ar trebui eventual să știu unde stă. (Semn spre Ira) De ce să n-o rugăm pe ea? Oricum, ar da mai ușor de el. (Irei, chicotind.) Hm, ce zici Ești cu mașina: o plimbare la ora asta… Nu! Nu, n-ar fi drept! Eu sunt vinovatul. Singurul vinovat: am lăsat bietul băiat să-și petreacă noaptea în stradă, fără să mă fi gândit o clipă la el. (Lui Dumitru.) N-am dreptate? Ar fi trebuit să-l fi chemat sus, ca pe-un prieten al „familiei“, să-i fi oferit un pahar cu vin, o cafea, să fi petrecut împreună o seară de neuitat…
DUMITRU (Irei): Sună-l!
IRA: Am lăsat telefonul în mașină.
DUMITRU: Minți!
IULIAN: Cum dracu…?!
DUMITRU: (Își scoate telefonul din buzunar și îl întinde) Sună-l!
IRA: Nu știu… Nu-i știu numărul…
DUMITRU: Mizerabilă…
IRA: E-n memoria telefonului! Nu-l știu. Apăs tasta…
IULIAN: Spune-mi unde stă… Dă-mi adresa și-n juma’ de oră ți-l aduc pe sus… Ira, cu tine vorbesc… (Lui Dumitru.) Ce-i cu ea: nu mai știe să vorbească? Și-a înghițit limba?!
IRA:… .„Seara de neuitat“ – cum ți-ai fi imaginat-o ?
IULIAN: (Râde) Nu știu… Nu știu exact! Dar sunt sigur că prezența lui Robert în mijlocul nostru ne-ar fi inspirat suficient ca să-l fi…
IRA: Mânjit bine cu rahat !
IULIAN: Ira !
IRA: Nu-i așa?! Tot: din cap până-n picioare!
IULIAN: Ira, ce-ți trece prin cap?!
IRA: N-am văzut…
IULIAN: Și ce-s expresiile astea-n gura ta?!
IRA: N-am văzut în viața mea un specimen mai infect, mai abject ca tine!!
IULIAN: Ei, nu, eu chiar nu te mai înțeleg…
IRA: Neputincios, mincinos, laș, libidinos, fățarnic – ești tot ce-am întâlnit mai ordinar vreodată!!
IULIAN: (Obligându-se, și reușind, să râdă în continuare) Exagerezi, crede-mă…
IRA: (Lui Dumitru, fără a se mai putea stăpâni) Încercai să mă convingi că-i un om deosebit?! Eu de câte ori îl văd, de câte ori îi simt privirea urmărindu-mă, încercând să mă pipăie, să mă dezbrace, mi se face greață!! E suficient să-l simt în apropiere și mi se întoarce stomacul pe dos!!!
IULIAN: (O prinde de mână și o obligă să-l privească) Chiar crezi ce spui?
IRA: (Se smucește și se eliberează) Îți dau în scris dacă vrei! Cu semnătură, sub jurământ!
IULIAN: Cuvânt cu cuvânt?!
IRA: Tot ce-am spus, plus încă p-atât!
IULIAN: (Lui Dumitru) Ar bănui cineva, auzind-o, cât e de nerecunoscătoare?
DUMITRU: Mă îndoiesc.
IULIAN: Ar reține măcar și-un singur cuvânt care să nu strige de lipsa ei de recunoștință și loialitate?!
IRA: „Recunoștință și loialitate“?!
IULIAN: Să nu-ntrebi față de cine!
IRA: Față de tine, nu?
IULIAN: (Zâmbește, neagă din cap. După un timp, privind spre Ira, îi face un semn lui Dumitru să răspundă în locul lui)…
DUMITRU:… Față de cel căruia i se datorează întâlnirea noastră. A ta și a mea.
IRA: Pentru că te-a dus la Club, tu…
DUMITRU: Nu întâmplător !
IRA: Ce înseamnă „nu întâmplător“?!
DUMITRU: …Iulian îmi vorbise de tine. În ultimul timp, tot mai des. Începuse să facă ceea ce se cheamă o obsesie. Îl tulbura frumusețea ta. Dar – aproape în aceeași măsură – îl înnebunea dezinvoltura, nonșalanța cu care tu și Robert vă afișați în văzul tuturor. Naiv, nu putea crede, nu putea concepe că între doi oameni care se iubesc cu fervoarea ce părea să existe între voi…
IULIAN: „Frumosul Robert“!
DUMITRU: Se mai poate strecura măcar și umbra unui intrus. Pentru că realmente eu cred că prietenul meu e un om deosebit…
IULIAN: (Semn spre Ira: „Despre mine e vorba“ !)…
DUMITRU:… lipsit deocamdată de o anumită experiență, n-am vrut să-l las să persiste într-o supărătoare eroare. În fapt nu era vorba decât de a-l convinge de relativitatea, de fragilitatea unei mari pasiuni. Mai departe n-a fost decât o glumă…
IULIAN: O glumă pe care acum cel puțin sunt sigur că tu ai s-o guști din plin!
IRA: (Lui Dumitru) Nu știu cum ar suna „Fragilitatea unei mari pasiuni“ ca titlu de best-seller, dar în gura ta are o rezonanță…
IULIAN: Un fel de „Sedusă și abandonată“, seria a II-a, nu?
DUMITRU: Sper să nu mi-o iei în nume de rău dacă n-am găsit cuvintele cele mai potrivite…
IRA: Nuuu, nu-ți face griji: a fost foarte bine!
DUMITRU: Important mi s-a părut doar că tu…
IRA: Ați pus cumva și-un rămășag ?
DUMITRU: (Surprins de calmul și, mai mult, de tonul ironic, sfidător al Irei)… Nu.
IRA: Iubitule, un mic pariu, o dată până la care tu te obligai, îți „asumai obligația“ să-ți îndeplinești „ misiunea“…
DUMITRU: Mă iei peste picior !
IULIAN: (În același timp) Joacă tare. Bravo, îmi place!
(Aduce o sticlă de vin, o desface, toarnă în pahare, bea singur, mai târziu vor bea și ceilalți doi.)
IRA: (Lui Dumitru) Vai, cum crezi?
DUMITRU: Îți bați joc de mine!
IRA: Nici vorbă!!… Sau, oricum, infinit mai puțin decât încerci tu să o faci!
DUMITRU: Ira, nu-i vorba de o glumă! Speram să înțelegi lucrul ăsta.
IRA: (Numai zâmbet) Îmi dau toată osteneală. Aș vrea chiar să aflu încă amănunte…
IULIAN: Fată dragă, știu ce părere ai despre mine…
IRA: Te-am menajat, crede-mă…
IULIAN: O, nu! Te-ai exprimat cât se poate de clar. Dar, dincolo de asta, vreau să fii convinsă că ai în mine un aliat: nu accept să ți se refuze nici unul din drepturile pe care le ai. (Lui Dumitru – toată replica pe șarjă.) Cer să i se pună la dispoziție, iubitei noastre prietene, toate datele pe care le solicită!
DUMITRU: (Serios) Am încercat să fiu cât mai clar; nu văd ce s-ar putea adăuga.
IRA: (Lui Dumitru, fără să fi întors măcar o dată capul spre Iulian) Cu ani în urmă, țin minte c-a rulat un film cu un subiect asemănător. El, june și chipeș ofițer, se angajează să obțină într-un anumit timp favorurile unei distinse și inaccesibile doamne. Se pare…
IULIAN: „Marile manevre“: nu era cine știe ce…
IRA: Se pare că era o melodramă destul de reușită. Vreau să spun: mai puțin penibilă decât cea pe care, mă tem, ești dispus s-o însăilezi.
DUMITRU: (Iritat, dar în același timp surprins, amuzat de curajul Irei) „S-o însăilez“?!
IULIAN: (Explozie, în același timp cu Dumitru) Formidabil! E nemaipomenită!! Nu crede! Fata asta își închipuie că minți…
DUMITRU: Că scornesc povestioare, cu care umblu să sperii copiii cuminți!
IRA: (Sigură de ea) „Măsuri de represalii“.
IULIAN: Asta ce mai e?
DUMITRU: (Surprins: descoperit) Pardon?!
IRA: Te-ai lăsat montat, provocat de el (gest spre Iulian), și-acum încerci să te convingi singur c-ai fost mințit, păcălit, tras pe sfoară. E deci timpul și datoria ta să te aperi. „Să-l pedepsești“ pe cel ce ți-a greșit. Chiar dacă știi sigur că eu nu pot greși față de tine!
DUMITRU:… Nu înțeleg.
IRA: Nu cred.
DUMITRU: Sunt, sau pozez ca idiot?!
IRA:… Prezența lui Robert jos, te-a făcut să crezi că l-am văzut fără știrea ta. Faptul că știind ce-ar urma, am încercat să evit o nouă întâlnire între voi, ți-a întărit această bănuială. Mai departe, ești convins, că nu și-ar avea rostul decât…
DUMITRU: O penibilă scenă de gelozie.
IRA: O lecție de „bună purtare“, aidoma cu cea pe care i-ai servit-o lui. (Gest indiferent spre Iulian.)
DUMITRU: O glumă, un mic joc…
IRA: N-am spus neapărat asta; dar dacă vrei…
(Dumitru scoate din haină pachetul de țigări, vede că este gol.)
DUMITRU: (Lui Iulian) Mai am țigări ?
(Iulian deschide dulapul, scoate un pachet neînceput, îl desface, scoate capătul unei țigări și îi întinde pachetul lui Dumitru. Între timp, Ira scoate din poșetă un pachet de Kent și îi oferă lui Dumitru.)
IRA: Dacă vrei…
DUMITRU Știi că nu obișnuiesc să schimb țigara… (Își aprinde o țigară din pachetul oferit de Iulian.) Mă tem că într-adevăr nu ai înțeles: nu intenționez să-ți administrez nici o lecție, și nu mă joc. Ceea ce ți-am spus, este purul adevăr…
IRA: Și-a trebuit…
DUMITRU:… pe care acum mi s-a părut că este timpul să-l afli.
IRA: Acum! La cinci minute după ce măscăriciul ăsta ți-a servit pe tavă povestea cu Robert?!! Și chiar vrei să cred, să te iau în serios?!!
IULIAN: De ce poveste? E-un lucru mult prea frumos ca să nu-l crezi. Și e adevărat, Ira, o știi prea bine…
IRA: Pentru că te lasă să te guduri, să chelălăi pe lângă el…
IULIAN: (Își ia chitara și începe să cânte) „Și este vorba despre o fată / O fată mândră de…“
(Semn spre Dumitru să-i dea replica.)
DUMITRU:… .De măritat.
IULIAN: (Refuză din cap, accentuând pe ce urmează) „De împărat…
DUMITRU: (Aprobă cu subînțeles) Mai bine. Mult mai bine.
IULIAN: (Cântă mai departe) „Ce apărea de fiecare dată / De fiecare dată cu același băiat“. (Reia de la capăt, într-un ritm foarte alert.) „Și este vorba despre o fată/ O fată mândră de „Împărat“…
DUMITRU-IULIAN: (Împreună; Iulian dansează) „Ce apărea de fiecare dată / De fiecare dată cu același băiat.“
IULIAN: (Lovește puternic corzile) Cum o chema pe fată?!
DUMITRU: Ira !
IULIAN: (Cântă) Pe fată o chema Ira! Cum îl chema pe băiat?!
DUMITRU: Robert !
IULIAN: „Și Robert era numele lui / Veneau la Club, la tenis împreună – și acolo văzându-i/Acolo văzându-i-i credeai că ea-i pe veci a lui!“ (Brusc, flașnetă.) – O, my darling, o, my darling, o, my darling, Clementine, la, la, la, la… (Țopăie în jurul fetei; se oprește în fața ei și printr-o plecăciune o invită la dans.) Dansați ?
IRA: (Lui Dumitru. Calmă și sigură de ea.) Ce mai urmează?
DUMITRU: Din punctul meu de vedere, nimic. Cât despre program, întreabă-l pe el.
IULIAN: Suntem artiști domnișoară: improvizăm orice la cererea spectatorilor!
IRA: Atunci eu mă declar întrutotul satisfăcută. (Își ia poșeta, țigările, bricheta.) Mai rămâi?
IULIAN: Bine-nțeles !
DUMITRU: Da. Și ar fi bine să mai stai și tu.
IRA: Exclus. Sunt frântă ; și cel puțin pentru azi, mi se pare suficient.
(Mai întârzie o clipă, așteaptă poate un răspuns, nu-l primește, se întoarce și pornește spre ușă. Replica lui Dumitru o ajunge în momentul în care a deschis deja ușa.)
DUMITRU:… Dacă pleci, riști să nu afli un lucru foarte important. Despre tine.
(Ira rămâne nemișcată, cu spatele la cei doi.)
IULIAN: Și mă obligi și pe mine să te reclam Poliției, că mi-ai plecat cu hainele din casă. (Fredonează încet.) „Și este vorba despre o fată / O fată mândră de împărat… „
(Fluieră mai departe printre dinți. Ira închide ușa. Se întoarce spre Dumitru, rămâne nemișcată, lipită cu spatele de ușă. Acum, prima dată, îi este într-adevăr frică. Și se vede.)
IRA: Te ascult.
DUMITRU: (Zâmbet subțire) Ce-i cu tine?
IULIAN: E cam palidă…
IRA: Am reținut că este vorba de ceva foarte important. Sunt numai ochi și urechi.
DUMITRU:… Ți-e frică.
IRA: Nu.
IULIAN: Nuuu…
DUMITRU: Ba da: ți-e frică. Ai rămas lipită de ușă, și mă privești cu niște ochi de parcă… Vino lîngă mine.
IRA: (Ezită, rămâne pe loc)… Care este acel lucru pe care numai de la tine-l pot afla?
DUMITRU:… Poate nu numai de la mine. Dar eu ți-l pot spune înaintea celorlalți. Stai jos.
(Invitația rămâne fără răspuns. Se ridică, se duce la ea, o cuprinde de braț și o aduce la studio. Se așază alături, rămânând cu mâna pe umărul ei. Cu vârful degetelor îi mângâie ușor obrazul . Ira își scoate batista și, întorcând capul, își șterge ochii și își suflă nasul. Dumitru îi întoarce capul spre el. Nu descoperă decât zâmbetul forțat al fetei.)
DUMITRU: (Lui Iulian) Fă-ne o cafea.
IULIAN: Cu plăcere. Cu multă plăcere: orice, să vă simțiți cât mai bine.
(Trece în bucătărie, lasă ușa deschisă, și revine imediat cu o cutie de Nes și trei cești.)
DUMITRU: Ți-am cerut cafea.
IULIAN: (Gest spre cutia de Nes) E mai practic: se face mult mai repede… și oricum rămânem împreună…
(De fapt, ăsta e adevăratul motiv. Iulian nu vrea să lipsească nicio clipă de lângă cei doi. Cât timp este în cameră, urmărește atent fiecare mișcare sau replică a celor doi.)
DUMITRU: Cafea.
IRA:… Ceai.
IULIAN: (Pufnește în râs) Iar începe?
DUMITRU: (O privește, contrariat) Ești sigură? (Ira, obosită, aprobă din cap.)
IULIAN: Poate vrei un ceai de tei?
IRA: Dacă ai…
IULIAN: Se spune că-i un calmant foarte bun.
IRA: Da.
DUMITRU: Tu ai în casă așa ceva?!
IULIAN: Sigur.
DUMITRU: Atunci…
(Îi face semn spre bucătărie. Iulian se retrage, lăsând ușa deschisă. După ce Dumitru își începe povestirea, Iulian apare în pragul ușii, urmărește scena, din când în când aruncă o privire asupra ibricului lăsat pe foc.)
DUMITRU: (După ce o examinează concentrat un timp)… Ai o oglindă?
IRA: (Neagă din cap.)
DUMITRU: În poșetă, o pudrieră…
IRA: Nu…
DUMITRU:… Era în timpul războiului.
IRA: (Zâmbește supusă) Îmi mai spui o poveste?…
DUMITRU: Nu chiar o poveste…
IRA: Cu sfinți și păcătoși?
DUMITRU: Cu oameni.
IRA: (Repetă, aprobându-l) Cu oameni…
DUMITRU: Era în timpul războiului. Ai mei nu puteau pleca din oraș, pe mine m-au trimis la Șirnea, un sat lângă Brașov, la niște rude de care nu auzisem până atunci. Nu se ocupa nimeni de mine, nu aveau timp. Important era – spuneau ei, și aveau dreptate – că-mi puteau pune ceva în farfurie. Eram tot timpul singur, mi-era teribil de frică, nu înțelegeam ce se întâmplă, dar mi-era frică. Găsisem undeva o cutie cu creioane colorate și cât era ziua de lungă stăteam și mâzgăleam hârtia. Seara era cel mai greu. Luam masa toți împreună, într-o magazie, apoi mă trimiteau „să-mi văd de treabă“… Într-o seară am simțit că se petrece ceva cu mine. Că nu-mi mai găsesc locul. Am ieșit din casă, am ieșit din îngrăditură, am luat-o peste câmp și m-am dus până n-am mai văzut decât întunericul și bolta înlăcrimată. Mi-am legat ochii și m-am lăsat ghemuit. Și m-am pus să prind și cel mai mic zgomot. A doua zi voiam să fac un desen: „Dumitru înfruntând bezna“…
IRA: …Și ? (După o foarte lungă tăcere.)… Dacă aș fi avut oglinda?…
DUMITRU: …Ai fi descoperit aceeași privire pe care eu, peste ani, am descoperit-o în desen.