Recentul volum al Floricăi Bud e un jurnal existențial sui-generis. Factorul primar nu e realul, ci o sumă a dispozițiilor variate ale autoarei care îl îmbie și îl provoacă în multiple episoade bătând spre ficțiune, cu o bonomie care nu cedează. Un lirism ludic plutește asupra lumii ambientale. O plutire veselă, ștrengărească, la mică distanță, astfel că prin voalul corespondențelor i se pot vedea cu claritate nu doar înfățișările mari, ci și detaliile. Eul auctorial ne dovedește astfel capacitatea sa de a se situa simultan pe două planuri, pe de o parte modelându-și imaginarul în formele ambientului mereu incitante prin picanterii mondene, dar nu o dată și politicești, pe de alta acordându-i realului transparențe, scânteieri, străluciri seducătoare. O feminitate calină intră mereu în joc. Un joc ironic, nelipsit însă de undele unor îngândurări, visări, melancolii ascunse în faldurii vorbelor năstrușnice, așa încât până la urmă nu-ți dai seama dacă miza e cea de-a comunica semnalele lumii asumate ori respinse în doze variabile sau e ludicul însuși, triumfător în materia sa grațioasă, aeriană. Gravității i s-a substituit buna dispoziție, farsa antrenând cutumele narative, într-o aventură a confesiunii cu bogate resurse. O erupție de natură temperamentală tulbură ținuta discursului convențional, dă peste cap protocolul său, ca și cum în sala unei festivități ar fi năvălit o ceată de inși zgomotoși, dornici a lua cuvântul, a-și rosti pe nerăsuflate păsul. Un optimism cu iz tradițional e caracteristic: „Gata cu suspinele, suferințele din iubire, amintirile vechi și triste să rămână în cufărul cu amintiri. Uite, ninge! Fulgii, la început mici, par să fie din făină, aruncată de vreo gospodină furioasă că nu i-a ieșit mărtașul, pătura de răstăuțe ori coptătura. (…) Fulgii timizi de nea se transformă în steluțe ce sclipesc seara la lumina becurilor. Uneori ei se transformă în petice mari pe care le numeam în copilărie obiele, când strigam: «Ninge cu obiele!»“ Copilăria apare evocată cu satisfacția unei ipostaze școlare norocoase, posibil vaticinare: „Ar fi ceva asemănător cu ieșitul la tablă la matematică. Știam nu știam, mâna mea dreaptă era ridicată și porneam la tablă cu siguranța că până ajung în fața ei îmi va țâșni ideea rezolvării exercițiului respectiv. Este adevărat că domnul profesor Gigi, de matematică, ce îmi spunea fotbalicește Trifule, mă chema Trif, era o carte deschisă. Mă uitam la el și știam că totul va fi bine, îi voi citi rezolvarea pe față ori în gesturi.“ Nu întâmplător într-un atare context generos iubirea e disociată de egolatrie. „Să zicem că varianta «Iubește-te, ca să poți iubi și pe alții» (dacă mai rămâne loc) mie mi-ar oferi o anumită liniște. Dar «Iubește-te»; pur și simplu în detrimentul celorlalți mă cam scoate din sărite. S-a mers până acolo să spună unii că bunătatea este doar o formă de egoism. Adică cei ce oferă ajutor ori sar în sprijinul altora, o fac ca să se poată împăuna, cât de minunați și buni creștini sunt. Ce glumă bună!“ Nu absentează nici dragostea pentru necuvântătoare, în repetate rânduri înregistrată: „Cauza întristării era nimeni altcineva decât Aldo ce troncănea vasul de apă gol. Un vas care, după gălăgia pe care o făcea, trebuia să fi fost din tablă sau inox. Îmi rămâneau cafeaua și micul dejun în gât până îmi închipuiam că Aldo nu numai că nu are apă, dar nu are nici după ce să o bea. Stăpânii lui Aldo plecau la sfârșitul săptămânii și în vacanțe la țară, Aldo rămânând în grija unei rudenii și a cerului.“ Ca și o mărturisire luminoasă, cu o similară ilustrație: „Haideți, nu vă faceți griji pentru mine, am râs destul, tot atât cât am plâns. Au fost destui autori care au făcut haz de necaz, înveselind onor cititorul. Și apoi, oricât aș fi fost de întristată, îmi trecea repede. Era suficient să îmi sară pisica în brațe ori să aud hărmălaia copiilor ce venea spre mine dinspre uliță ca un suflu de vânt ademenitor, îmi trecea, degrabă, orice supărare.“ Dar întorcând foaia, autoarea devine critică în virtutea unui bun simț natural care nu s-ar putea opri exclusiv la reacțiile favorabile, consemnând negativul aidoma unei umbre naturale a pozitivului. Iată amendarea unor convenții ipocrite ale actualității: „Poate, acum nu este o tragedie să nu-ți iasă maioneza perfectă, dar atunci… nimeni nu te putea salva de urmările nereușitei, nici familia, nici măcar vecinii. Rămâneai… «Piatra din casă», pe nefericirea familiei tale. Alte vremuri, alte obiceiuri. Acum nu mai există nici fete, nici bătrâne. Slavă Domnului! Există doar făpturi minunate și flori naturale ce ne preiau sfios tăcerea.“ Cu o suplimentară exemplificare insolită: „Cunosc și cazuri de bărbați cu bani, care au «însărcinat» două femei, urmând să se căsătorească cu prima care îi va dărui un băiat. Este greu de aflat unde s-a adunat mai multă suferință de-a lungul secolelor, în tabăra feminină ori în cea masculină.“ Nu s-ar cuveni uitată nici imaginea unei fanfaronade prezidențiale: „A mai trecut un Iohanisfest, pardon, Bookfest, cândva un benefic târg de vară al cărții. Ediția din anul în curs, 2019, mi-a provocat tristețe și o stare de neputință. (…) Ce să mi se întâmple? Cât pe-aci să dau nas în nas cu suita bățoasă a Președintelui, domn care a mai scos o carte ce trebuia degrabă lansată. Foarte ocupat cu scriitura Domnul Președinte. Ce loc binecuvântat! Mai ales ne simțim aleși, trăind într-o țară cu toate problemele rezolvate, operațiuni ce dau libertate Președintelui să își scrie cărțile. Dacă Domnul Președinte ar fi fost scriitor și înainte de a fi ales, aș fi înțeles hemoragia ideilor și șuvoiul literelor. Dar să nu mă osândesc! Poate că și-a făcut mâna cu mult înainte, scriind culegeri de probleme de fizică.“ Sau persiflarea unei catalogări pedant ambițioase a timpului: „Limbajul de silicon trebuie să fie emanația epocii cu același nume. Nu voi începe cu Epoca Veche a Pietrei, dar este important să cunoaștem unde se situează Epoca Siliconului. Acest parametru este simplu de localizat. Epoca Siliconului, spus școlărește, urmează Epocii Multimedia. Epoca Multimedia i-a urmat Epocii Informației, care i-a urmat Epocii Spațiale. Înaintaș al Epocii Spațiale a fost Epoca Atomică. Nu vă voi duce înapoi mai mult. Nu aș vrea să fiu acuzată că… unde mi-am propus să ajungem și unde am ajuns.“ Nicio pagină a cărții la care ne-am referit n-ar putea contraria sau plictisi. O scriere continuu incitantă a unei remarcabile autoare stilistic personalizate în vitalitatea ei infatigabilă.