Titlul volumului Violetei Savu atrage atenția, ceea ce este chiar rolul unui titlu: O bucată de zi la mijlocul nopții (Editura Tracus Arte). În plus, poeta din Bacău se blindează cu texte de prezentare semnate de autori contemporani cu destulă autoritate: pe coperta a IV-a scriu Robert Șerban și Flavia Teoc, iar pe clapa aceleiași coperte Adrian Jicu. Frazele acestor comentatori (fraze cam lungi după gustul meu) sunt destul de metaforice și cețoase pentru a stârni curiozitatea. Astfel, Robert Șerban scrie: „Contextul ce ține la foc mic, dar viu, dragostea are mai mulți vectori, între care boala, frica, absența, credința, moartea.“ Flavia Teoc oferă sugestia că versurile n-ar fi tocmai originale, dar se redresează din mers pentru a plonja apoi în ininteligibil: „Departe de a fi o experiență poetică inedită (!), jocul luminii este sistematizat în volumul O bucată de zi la mijlocul nopții într-o practică schizoidă controlată (sic!): lumina este în altă parte, în cealaltă cameră, în cealaltă viață, niciodată trăită“. Trei chestiuni rezultă – nu putem trece peste Moromete – din comentariul poetei despre colega ei. Că practica schizoidă – mai ales dacă e „controlată“ – e ceva pozitiv, că punerea luminii „în altă parte“ este o componentă a practicii schizoide și că, pe lângă viața de toate zilele, mai există și o alta, „cealaltă“, niciodată trăită. Rămâne întrebarea: dacă viața B (ailaltă) nu e „niciodată“ trăită, de ce îi mai spunem viață și de unde știm că ar fi așa ceva?
Mai concretă este interpretarea lui Adrian Jicu. Mai ales, el găsește „imaginea-cheie“ a volumului: „este aceea a strecurătorii, în care [autoarea] nu pune pastele făinoase, ci golul, târziul, pustiul, regretul, cât și o încredere, difuză, în posibilitatea unei salvări“. E drept că poeta dedică două poeme strecurătorii: Poem despre strecurătoarea mare (I) și II. Unealta e folosită „pentru a spăla verdețuri“. Nu vă neliniștiți de vreo infracțiune, aici verdeața și spălatul au sensurile proprii. Posibilitatea salvării este evidentă, chiar dacă încrederea în ea este „difuză“, deoarece sita va reține elementele solide, lăsând fracția lichidă să se scurgă. Aflăm din al doilea poem dedicat folositorului accesoriu că eul liric are chiar două strecurători, „dar eu o folosesc/ des pe cea mai simplă, fără piciorușe de susținere“.
Într-adevăr, unele fragmente și mai ales titluri ale Violetei Savu au prospețimea verdeții, nu sunt deloc păstoase ori făinoase, precum frumosul Umbra e mai tânără decât ființa. După acest titlu promițător, poeta enunță teoreme (doar este matematiciană de formație) la care, ca pentru elevii leneși, nu mai atașează demonstrația. Astfel, efectul lor devine – în percepția autoarei – chiar mai pregnant. Iată: „Coeziunea recentă/ dintre urgență și încetinire generează/ minimalismul. Asociind simplității efuziunea.“ Această coeziune se constituie atât de puternic, încât „Cele trei puncte înstelate pe lemn/ concentrează religiozitatea artei.// Fiul și Tatăl una sunt“. Avem un punct de vedere unitarian, chiar dacă al treilea punct „înstelat“, Sfântul Duh, nu este evocat direct.
Asemenea cu o bucată de zi la mijlocul nopții, există pasaje care iluminează cu umor întunericul textelor în general cam sumbre, predominant pesimiste, pe care publicista de la Ateneu le adună în acest volum: „Mă uit la coperta unui nou volum de versuri,/ despre ultimele tale iubiri. Nu sunt în ele./ Dar am fost la lansare.“ În strofa următoare, deși strălucește un pic de tandrețe, poeta revine la modul cartezian-uscat, strecurat de fluidele vitale: „Eu aș fi îndrăznit să te reconstruiesc, nu prin negare,/ ci prin insuflarea autoafirmării acelor mici particule/ despre care eronat credeai că te-au purtat spre eșec.“ Eronat crede autoarea că prin expresiuni precum „insuflarea autoafirmării“ aduce, mă-nțelegi, palpitul vieții în textele sale. E tocmai viceversa! În alt poem, „analizez toate variantele, realizând (sic!)/ cât de imposibilă a devenit finalitatea dialogului“. După asemenea sintagme, e greu să se mai conecteze la „neînserarea luminii și descătușarea blândeții“. Conform cântecului, sub trosnetele locurilor comune ale limbajului lemnos-administrativ, ce-a fost verde s-a uscat, lirismul s-a scuturat.
Cu toate aceste momente, în care dorința de precizie sau reflexele gazetărești mai prind poezia și-i sucesc gâtul, textele poetei îndreptățesc speranța că pot interesa la un moment dat chiar mai mult decât în prezent.
Chiar și fără piciorușe de susținere, strecurătoarea lirică a Violetei Savu ne va mărturisi oricând condiția ei neliniștită: „un fleac, m-au ciuruit“.