Abia apăruse textul meu despre Umor și politică în numărul de acum două săptămâni al revistei noastre, când am primit („les grands esprits se rencontrent“, nu luați în seamă paranteza, e o glumă) numărul de vară din „Revue des Deux Mondes“ cu tema… „Umorul, armă politică“. Așa că am reluat subiectul, gândindu-mă că un supliment de bună dispoziție e binevenit în aceste zile de vacanță. Revue des Deux Mondes e o publicație lunară ce apare din… 1829! E un fenomen editorial, reușind să-și păstreze – în ultima vreme înfruntând nu puține greutăți – un public fidel.
Textele din acest număr lărgesc perspectiva și ne ghidează în istoria umorului politic. Xavier Darcos (academician și fost ministru) face o incursiune în Roma antică, amintind numele unor împărați – Caligula, Commodus, Nero – care practicau un umor din cale-afară de negru. Caligula, spre exemplu, lansa zvonuri alarmiste, cum că, să zicem, rezervele de grâne ale Romei s-au epuizat încât foametea era inevitabilă – asta pentru a crea panică în rândul populației și a o incita la revoltă (sunt la noi, astăzi, politicieni și posturi TV care aplică această rețetă). Romanii au avut scriitori care au excelat în satiră și în umor (Juvenal, Martial). Împărații se înconjurau cu bufoni profesioniști, folosiți uneori pentru a ridiculiza personajele căzute în dizgrație. Augustus era faimos pentru vorbele sale de spirit. Aflat într-o vizită și după ce i se oferă o masă foarte frugală, îi spune amfitrionului: „Nu știam că mă număram printre prietenii tăi intimi“. În mediile cultivate circulă glume „importate“ din Grecia. Exista și o antologie de glume, iar una dintre figurile comice era scholastikos, intelectualul. Văzând un eunuc discutând cu o femeie, un astfel de intelectual întreabă dacă aceasta este soția lui; cum i se explică faptul că un eunuc nu poate avea soție, continuă cu întrebările: „atunci e poate fiica lui?“ În alt articol, Robert Kopp vorbește despre bufoni și nebuni. Avem o mărturie indubitabilă, a unui ambasador grec, care relatează că la curtea lui Atila exista un nebun a cărui sarcină era să-i distreze pe oaspeți. În Olimpul grec, Momos era o divinitate specializată în jocuri de cuvinte și în ironii. Romantismul, grație în special lui Victor Hugo, impune câteva figuri emblematice, cum ar fi Quasimodo și Triboulet (modelul lui Rigoletto). O cercetare recentă, aceea a lui Maurice Lever, arată că nebunii de la curțile princiare, pe lângă casă și masă, erau luxos îmbrăcați și foarte generos retribuiți. Ei dispar, în Franța, odată cu dispariția monarhiei.
Protagoniștii celorlalte articole sunt, într-un fel, previzibili. Generalul de Gaulle avea un extraordinar simț al replicii și era necruțător cu adversarii. Conferințele sale de presă erau, de fiecare dată, un regal. În februarie 1965, când generalul avea 74 de ani, un ziarist l-a întrebat dacă totul e în regulă în ceea ce privește sănătatea: „E bine, a răspuns președintele, dar fiți liniștit, într-o zi tot o să mor.“ Altă dată, după un discurs de care nu era prea mulțumit: „Am spus câteva banalități… În fine, în cazul meu se numesc generalități.“ Și de data aceasta, Clemenceau își taie partea leului (ar trebui să spunem „partea Tigrului“, căci era supranumit Tigrul). La moartea savantului Marcellin Berthelot, academician, senator, de mai multe ori ministru și mare doritor de onoruri, a propus următorul epitaf: „Aici odihnește Marcellin Berthelot. E singurul loc pe care nu l-a solicitat niciodată.“ Despre principalii lui competitori de după război: „Briand nu știe nimic dar înțelege tot. Poincaré știe tot dar nu înțelege nimic.“ Maestru al conciziei, a lăsat adevărate maxime: „Iubirea este aidoma politicii: trebuie să te arunci în ea cu înflăcărare, să te retragi cu eleganță și să nu vorbești niciodată despre ea.“ Doar umorul adesea feroce al lui Churchill îi face concurență. Când, în timpul unei ședințe, un parlamentar îl apostrofează: „Winston, dormiți!“, el răspunde: „O, Doamne, măcar de-ar fi adevărat!…“ Văzând cum un deputat în vârstă încearcă să urmărească, folosindu-se de un cornet acustic, discursul primului ministru Baldwin: „De ce nefericitul ăsta renunță la privilegiul pe care i l-a oferit natura?“ Despre secretarul de stat american John Foster Dulles: „Singurul caz, după știința mea, al unui elefant ce plimbă cu el magazinul de porțelanuri“ (butadă ce i se potrivește și altui american, actualmente președinte). Despre ministrul de Finanțe laburist Cripps, din care a făcut o victimă sigură: „Are toate virtuțile care îmi displac și nici unul din viciile pe care le admir.“ Despre același, aflând că s-a lăsat de fumat: „Dumnezeule, Cripps tocmai a tăiat singura lui legătură cu civilizația.“ Și încă: „Talentul în politică înseamnă să fii capabil să prevezi ce se va întâmpla mâine, săptămâna viitoare, luna viitoare, anul viitor. Și să fii capabil să explici de ce nu s-a întâmplat.“ Sau: „În Anglia totul este permis exceptând ceea ce este interzis. În Germania, totul e interzis exceptând ceea ce e permis. În Franța, totul este autorizat, chiar și ceea ce e interzis. În URSS, totul este interzis, chiar și ceea ce e permis.“ Pe lângă o inteligență excepțională și un fler politic rar, regina Elisabeta a II-a avea și mult umor. Era de o admirabilă spontaneitate, dar accepta totodată să se pună în scenă în ipostaze insolite. În 2012, cu ocazia Jocurilor Olimpice de la Londra, e protagonista unui scurt film în care o vedem ieșind din Palatul Buckingham alături de Daniel Craig în chip de James Bond, urcând împreună într-un elicopter și efectuând apoi un spectaculos salt cu o parașută ce avea culorile drapelului britanic.
Că umorul este o armă politică redutabilă aflăm și din textele în care apar alte personaje cu notorietate, de la François Mittérrand la Jacques Chirac și la François Hollande. Nu e de mirare într-o țară ca Franța, unde arta conversației a fost, vreme de secole, la mare cinste. Politicul este materie primă în literatură, în teatru, în film. Și tot un politician, André Santini, a scris o carte faimoasă intitulată Acești imbecili care ne guvernează. Auto-deriziunea e și ea o formă subtilă de umor…