Cele patru elemente

De la o lună la alta, îmi dau tot mai mult seama că viața, pentru a fi suportabilă, trebuie simplificată. Nu e vorba, desigur, de o simplificare rudimentară care s-ar reduce la satisfacerea necesităților fiziologice și atât, ci de a găsi esențele care ne-ar limpezi mintea și astfel ne-ar ajuta să privim cu maximă seninătate, vai, chiar și moartea… Pentru aceasta așadar nu e nevoie să ne adâncim în lectura cărților sfinte, să silabisim ce au spus sfinții părinți, să mergem săptămânal la liturghie sau să nu ratăm zilnic nicio vecernie. E necesar doar să deschidem o carte de poezie și să rămânem pironiți în fața câtorva versuri. Iată care ar fi, după părerea mea, acestea: Se scutură din temelii pământul, când pur un suflet către cer pornește... Cui aparțin? Lui Dante Alighieri, de la al cărui deces s-au împlinit anii aceștia, dacă nu mă înșel, șapte secole. Versurile fac parte din partea a doua a Divinei Commedii, Purgatoriul, și, după cum se vede, exprimă extrem de simplu raportul existent între dorința omului de-a se elibera și cumplitele forțe atavice, gregare, mult mai tari decât atracția gravitațională, care nu-l lasă să-și urmeze calea spre mântuire. Până la urmă, sufletul tot scapă, dar efectul la sol e teribil, zdruncinături, mișcări telurice, deci cutremure, oho…

Intră astfel în discuție cele patru elemente ale cosmosului: foc, aer, apă, pământ. În versurile citate apar numai două, pământul și aerul, absolut opuse, deoarece pământul e feminin, iar aerul masculin. De aceea, conflictul e de o duritate maximă. Pământul, cum am spus, nu se lasă cu una, cu două, atracția sa e ca o robie din care masculinul nu poate evada. Tot ceea ce în creier reprezintă libertate și dorință de-a cuceri împărăția cerurilor este suprimat prin oarba supunere față de legile terestre, care fiind factor feminin conduc spre pasivitate și voluptate, ca să nu spun spre confort și trândăvie. Sufletul își pierde treptat alonja și cade într-un regim de nepăsare față de soarta lui, și chiar de amnezie. Este ceea ce se întâmplă acum în lume. Dar aerul se mai și revoltă, iar atunci avem de-a face cu taifunuri, tornade, uragane. Abia după ce acestea trec vom vedea cerul senin, fără nicio pată de nor, cer la apogeul căruia, aceasta trebuie reținut, arde focul, rug nestins al zeilor și îngerilor. Așadar, după aer urmează focul, care e tot element masculin. Dar, prin simetrie inversă, mai jos de pământ ce e ? Da, bună întrebare… Mai jos e mocirla, apa subterană care mustește spre suprafață și se infiltrează în roca cea mai dură pentru a o distruge. Apa este femininul în cea mai tenace expresie a sa. Evident, fără apă nu putem trăi, n-am auzit de cineva că ar face greva setei, dar secrețiile care pot dizolva cristalul creierului nostru tot apă sunt…

În foc ardem, în apă ne înecăm, pământul ne îngroapă, aerul, rarefiindu-se, devine irespirabil. Fiecare element are partea rea, dar și partea bună. Să privim situația și din această perspectivă. În apă ne înecăm, dar putem și înota, din aer cădem, dar putem și zbura, din pământ ieșim dacă săpăm, dar în foc ce facem? Nimic din ceea ce ne salvează în contact cu celelalte trei elemente nu i se potrivește focului. Și atunci sunt silit să dau un răspuns riscant: în sau prin foc ne transfigurăm. Este cea mai dificilă ipostază. Transfigurarea e ultima consecință a rugăciunii și a nevoinței întru duh. Este mai presus de înot, de zbor și, desigur, mai presus de munca fizică, ale cărei rezultate în planul creației de bunuri materiale sunt, mai încape vorbă, excepționale. În felul acesta, omul se poate situa deasupra elementelor cu care e în permanentă confruntare, dar care îl și compun. Doar în acest fel sufletul pornește către cer. Pământul lăsat la poale se scutură, se zdruncină, pârâie, troznește, toate materialele din care e alcătuit suferă după cum și oasele noastre, și carnea, pielea, unghiile, părul, totul e ca sub tortură, dar nu e altă cale. Elementul masculin va domina întotdeauna femininul. Forța care ne trage în sus va fi mereu mai puternică decât forțele care ne trag în jos. Deși la început dau impresia că vor birui, până la urmă vor pierde războiul, căci, indiscutabil, este vorba de un război pe care omul îl duce de fapt cu sine însuși. Chiar dacă viziunea aspru polarizată e pasibilă de exagerare, ea ne arată că între materie și spirit niciodată nu a fost concordie și până la urmă dualitatea va fi învinsă de unitate. Dar unitatea nu va fi realizată descendent, ci ascendent. Nu femininul se va impune, ci masculinul. De undeva de la înălțimea focului ceresc, va absorbi tot ce se petrece pe pământ.

De acord, apa stinge focul, iar pentru fapta lor pompierii sunt recompensați prin decorații și bani de președintele Republicii, dar focul poate, printr-o singură scânteie, să facă dintr-o băltoacă izvor de apă vie… Poate așa se naște și vinul…