În cea mai recentă carte a lui Cassian Maria Spiridon, Cu o bufniță pe umăr, ca în toată poezia sa, între tensiunea intelectuală, despre care vorbesc, între alții, Constantin Ciopraga și Ion Papuc, și dimensiunea elegiacă, între meditația lucidă și fluxul sentimentelor nu este un raport de confruntare și nu se ivesc paradigme separate, textul liric căutând sensul deopotrivă, în lumina „înțelegătoare“ și iubirea care „însoțește“ și în meditația asupra condiției umane de aici și acum, în „viața virtuală“. De pildă: elegiacul și intelectualitatea reprezintă, în fond, rostul poeziei înseși: „uneori și noaptea devine virtuală / și viața pare o părere / trăită de alții / mai bine echipați cu nanocipuri / gata să imite mulțimea de emoții / ce fericire! / să-ți trăiască alții viața / în numeroase variante / cât permite marele server / zeul ascuns în cloud / dar / încă mai sunt lacrimi / și suferinți dureros de reale / bucurii și dragoste / iubiri cât viața ne îndeamnă / ea calcă hotărâtă către inimi / și suflete rănite / cu blândețe de duhovnic / ne iartă armata de păcate / fie ele și parte din lumea virtuală“. Între construirea unei vieți virtuale, bine echipați cu nanocipuri, cerând permisiunea „marelui server“ și zeului „ascuns în cloud“ și „fosta“ viață, a lacrimilor și suferințelor „dureros de reale“, a sufletelor rănite și păcatelor iertate de duhovnic, poezia lui Cassian Maria Spiridon alege însoțirea cu un cântec al (pe)trecerii ființei dincolo, din vară în toamnă, iarnă, de pe un țărm pe altul al „marelui fluviu“ Lethe. Împăcarea cu nemărginirea vieții adevărate, chiar și „sub glia primitoare“, unde sufletul „îmbogățit cu mulțimi de imagini“ va fi „între cercuri dantești“, într-un ceremonial al însoțirii cu umbra, cu tristețea și singurătatea într-o lirică a crepusculului. Este o somniei din hățișul de lumini și umbre. Singurătatea, „examenul greu de trecut“ din frunză cu frunză, tristețea „apăsată și generoasă“ și, mai ales, marea trecere din simbolistica tăierii copacului „cu ani mulți adunați“ care se culcă pe iarba târzie a toamnei, singur, precum omul la „închinarea din urmă“ fac o reverență în fața celui ce, în nostalgia Florenței, „urbea unor minți geniale“, a Porții Cidului Campeador de la Toledo, cu un „vaporetto“ spre Golful Poeților. Cu cele zece mantre pe cărarea spre Lhasa ori în labirintul minotaurului din Creta, într-o călătorie cu o bufniță pe umăr, caută metafizica: „e suficient să gândești / la nimic / să te lași copleșit / cuprins de ploaie / este / și aici / destulă metafizică“ (poem de încercare). Poetul caută sensul acolo, în ființa cotropită de ploaie, dar și în țintirimul „de la margine de sat“, unul dintre cuvintele foarte frecvente în poemele cărții, o metaforă obsedantă a discursului liric, însoțită de câmpul său semantic sau în ceea ce aș numi o poezie a corpului irigat de suflet, cu „ecluzele inimii“, cu degetele de la mâini și picioare care „își caută propriul înțeles“, cu sângele care „aleargă / caută o altă lume“ și cu pielea prin care „comunică sentimente“. Cărarea spre Lhasa este, în fond, călătoria prin viața cea adevărată, cum se numește unul dintre poemele volumului: „îți este trupul în supusă ascultare / la numeroase încercări / la cazne / sisifice eforturi / sufletul / vrea să-și locuiască / mirabila alcătuire / de nervi de oase de carne / de sinapse / lacome spre învățare / folosul nu-i spre îndelungă locuire / ca mâine / topită-i toată vlaga / primită ca ofrandă / pe oul cosmic / sunt linii în spirală / ce urcă sau coboară / în paradis sau în infern / văzduh după văzduh / și vamă după vamă / e trupul încrezător / că sufletul și-l poartă / doar cu măsura candelei / prin viața cea adevărată“.
Însoțitorul și protectorul poetului din Cu o bufniță pe umăr este umbra „mereu credincioasă“ care nu figurează atât proiecția corpului în lumină, cât ipostaza (aproape) materială a sufletului, a Celuilalt, tăcut „în verticala lumânare“, desenând, „cu acuratețea lui Magritte“, centrul ființei pe care, astfel, o creează. În lirica lui Cassian Maria Spiridon, umbra este o ființă vie care se naște și are iluziile ei, regăsindu-se în bărbatul și femeia de la început, din „grădina cu arbori și flori“ a Edenului, iubindu-se „pe viață și pe moarte“, departe de clocotul sângelui aprins de pasiune, unindu-se pentru totdeauna în lumea de dincolo de istorie, „în grădina cu pomi / înfloriți prin nămeți / vom fi mână în mână / cu ochii deschiși / ca și cum / nu în cer am urcat / ci el / peste noi / sub stejar și-a aflat adăpost“. Motivul umbrei, foarte productiv în imaginarul mito-poetic românesc, însoțește lirica lui Cassian Maria Spiridon. Poezia umbrei care se alătură ființei aici și o protejează dincolo se adună într-un poem antologic ale cărui înțelesuri deschid calea dialogului cu divinitatea și cu religiozitatea dinlăuntrul ființei în a doua secțiune a cărții, Haina primită de la zei: „bat toaca în turnul de piatră / cu ciocane de lemn / se aude în cer / la fel peste case și câmp / tot mai înalt / bat cu ciocane de lemn / în ritmul știut / învățat în pruncie / sunt tot mai puțini / între vii / cei care aud și ascultă / țintirimul e tot mai bogat / cu amândouă ciocane / bat în scândura lată / atârnată la capete / în două frânghii / bat în lemnul de paltin / să audă și viii și morții“ (în lemnul de paltin).
Poemele din Cu o bufniță pe umăr sunt (și) cele ale unui ascuns, dar foarte activ, sentiment religios, departe, însă, de „poezia de amvon“, căutând, mai degrabă, căile comuniunii în gând cu transcendența; Petru, „rezematul de măslinii trădării“, Maria prin sosirea căreia între cei vii „toate se schimbă la față“, pregătesc ființa „pentru înălțare“, cu inima „înfășurată în spinii îndurării“, vestind venirea lui cineva, o figurare argheziană a divinității înseși în poemele volumului. Învierea Lui „ne îndrumă pașii“, aduce tămâia, aurul și smirna magilor, drumul spre Golgota plecând de la „tâmpla bisericii“, numită, câteodată, templu unde se așteaptă „învățătura părintelui“, icoana, celebrând ziua când vine „vestea cea bună“, steaua „care îndrumă“, ispășirea din drumul spre Emaus și Crăciunul din „blândul ocean de omături“. Salvând „din celulă în celulă“ vorbirea și „întortocheata exprimare a inimii“, lirica din cel mai bun volum de versuri al lui Cassian Maria Spiridon adună înțelesuri în căutarea sensului poeziei adevărate, meditație lucidă și elegie a unui important poet orfic de azi.