Ediția revăzută a volumului de proze semnat de Veronica D. Niculescu, Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i (subtitlu ce dialoghează cu titlul cărții lui Pavel Gheo, Adio, adio, patria mea, cu î din i, cu â din a) e un nou și fertil prilej de reflecție asupra feluritelor modalități de trecere a experienței comunismului în literatură. Dar în ce fel?
Situate, temporal, în ultimele două decenii de dictatură (mai puțin ultima proză și textul-confesiune de la finalul volumului), prozele Veronicăi D. Niculescu nu vădesc vreun sâmbure tezist din orice unghi am privi fructele lor. Personajele sale, majoritatea tinere, ba chiar și un motan, precum în proza Zei, se bucură, se îndrăgostesc, comunică ocolind vitregiile timpului, învață intimitatea prin limbaj și suferă pe măsura celor revelate în cuvinte și, din cuvinte, în memorie. Căci aceasta este, aici, preocuparea principală a Veronicăi D. Niculescu, care-i duce mai departe lui Nabokov, inclusiv din postura de traducătoare, grija pentru însăilarea coridoarelor amintirii.
Un truc interesant, pe acest tronson, e utilizarea unor dublete imagistice care se amplifică reciproc: motanul-narator mai sus pomenit, care descoperă aidoma unui om lumea, aciuându-se printre picioarele oamenilor la coadă la Alimentară, un centru al sociabilității silite în comunism, reapare în povestirea care dă titlul cărții din ipostaza „scheletelui“ Molly, pisica bătrânului domn Teodorescu, părăsit de ai săi, peste care echipa de deratizare tăbară, învolburându-i „nimicurile“. Dacă motanul ar putea reprezenta un agent al cunoașterii naive a metodelor de camuflare presupuse de limba de lemn (motanul ajunge repede la concluzia că între cuvinte și miezul lor, sau între cuvinte și lucrul pe care-l reprezintă se naște, adesea, un hău), Molly e oglinda alienării depline – o pisică rătăcită între acareturile și mărunțișurile unei case părăsite. Nimicurile acestea, urme ale locuirii de cândva, sunt filmate și redate prin tehnica enumerării sau a listei despre care Umberto Eco scria în Vertigo. Lista infinită. Pornind de la descrierea scutului lui Ahile de către Homer și ajungând la Joyce, Eco demonstrează cum enumerarea, catalogul, lista sunt o formă de a capta, chiar și iluzoriu, chiar și volatil, necunoscutul. De a-l povesti.
Există, în scrisul Veronicăi D. Niculescu, un ecou al prozei Gabrielei Adameșteanu. Mă refer nu la arhicomentatul „auz“ al autoarei Dimineții pierdute – căci în Roșu, roșu, catifea dialogurile punctează, nu acumulează –ci la candoarea prin care ambele autoare pivotează în peisaje sordide, decupând momentul de speranță și tandrețe. Prima povestire, Cărămida, are în centru încercarea eșuată a două prietene de a face avort într-un cămin. Episodul e relatat din perspectiva femeii adulte care se joacă, într-o vacanță, cu fiica prietenei sale din studenție, reluând vârtejul unei nopți devenite taină. Altundeva, o mamă îi taie adolescentei sale unghiile – rar moment de duioșie, dată fiind vârsta copilei, cu răzvrătirile sale în vânt – în timp ce fata visează la mâncăruri împănate de cărnuri dificil de procurat. Șugubeață, o descoase pe mamă dacă a sfârtecat ori ba vreodată o pasăre, în timp ce mama, avidă să mai schimbe o vorbă cu ea, îi pigulește pielițele unghiilor, în încercarea de a dilata clipa.
Preocupată, în fond, de oameni, și nu de fundalul nomenclaturii – dirijoare cu funcție unică de cauzator al traumei, proza Veronicăi D. Niculescu e fertilă și pentru nivelul unei lecturi simbolice. Roșul din titlu, parte a versurilor cu iz de incantație rostite de o copilă în apropierea locuinței domnului Teodorescu („Roșu, roșu, catifea,/ Ce se dă nu se mai ia!“), în timp ce locuința îi e deparazitată de nimicuri, își găsește pandant în alte povestiri, ba prin „șarpele cel roșu“ al reșoului stricat, ba prin „bau-baul cel roșu aprins“ care-l sperie pe micuțul Grigore. În mai toate cazurile, e vorba de însemne ale pericolului pe care ficțiunea, iată, reușește să le catifeleze.
Cu această observație ajung la confesiunea care încheie volumul, Ce și cît, grăitoare mai ales fiindcă răspunde într-o cheie nu lipsită de ironie, schimbând stilul agale din povestiri într-unul care relativizează în cheie postmodernistă, la întrebarea adesea adresată abuziv, dar care invită, tocmai de aceea, la (re)cumpăniri: „cît din aceste povești e realitate și cît e ficțiune?“ Rostită natural, fără emfaza educatorului, lecția oferită de răspunsul Veronicăi D. Niculescu e, în fond, o reflecție la rostul utilizării acestui tip de maniheism – pe de o parte, adevăr factual, pe de alta, ficțiune, minciună, făcătură. Autoarea joacă între ele aceste două false fațete obținând un soi de rețetar al dozajelor posibile care dă seama, iarăși nabokovian, despre caracterul ambiguu, creditabil doar în parte (și tocmai de aceea preferabil!) al memoriei. Căci ea e un posibil răspuns oferit întrebării – refren care încheie cartea, de data aceasta cu semn schimbat față de cântecul fetiței: „Roșu, roșu, catifea,/ Ce ni s-a dat și nu se mai ia?“