Nicolae Manolescu a făcut cîndva observația – spectaculoasă și influentă – potrivit căreia Riga Crypto și lapona Enigel ar fi un „Luceafărul cu rolurile inversate.“ Cele două entități ale cuplului imposibil nu mai țin de opoziția ontologică dintre umanul excepțional („preafrumoasa fată“) și suprauman (Luceafărul), ci de opoziția dintre umanul modest (lapona Enigel) și infraumanul excepțional (Crypto, „regele ciupearcă“), elementul feminin fiind, la Barbu, apolinic, în timp ce la Eminescu – nu. Luceafărul se înfățișează ca „domn“ al nopții și al vieții fetei; Crypto, în schimb, „împărățește“ peste bureți. Ceea ce unește cele două mari poeme nu e doar ideea incompatibilității erotice între regnuri, ci și relația divergentă a protagoniștilor cu lumina solară. Ambele sînt niște alegorii á rebours ale incompatibilității onto-erotice, în care are loc un „mariaj“ fericit al liricului cu epicul. Ambele adaptează, cu distanță modernă, specii narative premoderne. Luceafărul se deschide mimînd retorica basmului în invocarea „preafrumoasei fete“ dintr-un illo tempore („A fost odată ca-n povești (subl. m.)“). Iar Riga… invocă retorica baladescă pe care-o numește „cîntec larg.“ În linia a ceea ce am numit, cîndva, „retromodernism“, Barbu compune de fapt o baladă medievală (performată melancolic în reluare de un „menestrel trist și aburit“, la „spartul nunții“), alternînd în stil „prog“ (am spune azi) ritmul folcloric cu cele culte într-un limbaj modernist eufonic, localizat „din necesități intime“ în „decor scandi nav“.
Ființă umană simplă, ciobănița Enigel (pictorița norvegiană Helga, marea iubire imposibilă a vieții poetului-matematician, apare pro iectată aici neobucolic), nu e „fiică a soarelui“, ci doar supusă a „soarelui înțelept“. Un soare care îl terifiază pe „regele ciupercă“, „inimă ascunsă“ și ființă fragilă a umbrei („umbra“ apare aici într-o accepție jungiană, ca depozit al tuturor aspectelor inavuabile, refulate). Păscîndu-și renii în drum spre Sudul umed și vegetal, „de la iernat la pășunat“, lapona „mică, liniștită“ îmbrăcată în piei de animal adoarme pe „covoarele de răcoare“ ale muș chiului pădurii, trezindu-se „la sîn“ cu „riga spîn“ care, însoțit ca un sultan de „eunucul“ său, o ademenește cu fragi pentru a-l cu lege – „repede“, căci „scade noaptea, ies lumine“, iar lumina nu-i prielnică.
Ne aflăm în plină alegorie inter-regn, ciuperca „stearpă și nărăvașă“ evo cînd, simbolistic și imagistic, falusul și chelia precoce a studentului român de la Tübingen. Evident, Barbu își proiectează identitatea simbolică în fantasma unei negativități victi mi zante: „firavă“, „umedă“ și „plăpîndă“: incapabil de „coacere“ (citește: maturizare și sublimare), Crypto se înfățișează, pentru Enigel, demn de milă; „sterp și nărăvaș“, el este pe de altă parte, „ocărît“ de „ghioci și topo rași“, pentru că nu vrea „să înflorească“ asemeni lor; și, potrivit „bîrfelor“ supușilor, e amenințat în absolutis mul umed al puterii („vecinic tron, de rouă parcă!“) de o ciupercă comes tibilă („o vrăjitoare mînătarcă/ De la fîntîna tinereții“). Cel mai probabil, „bureții“ peste care împărățește sînt ciuperci otrăvitoare numite științific „Phallus impudicus“, iar popular – „burete pucios“, nu bureți comesti bili.
Identitatea regală a cryp togamului e aservită exclusiv „umbrei“ hiper sexualității narcotice a autorului și infraraționalului aferent, în timp ce Enigel se lasă orientată de „lumina“ unui reper vital superior. Heliotropismul ei este motivat explicit de creșterea interioară/sufletască, nu (doar) a cărnii-somn „dezumflate“ de trezia solară diurnă: „Mă-nchin la soarele-nțelept/ Că sufletu-i fântână-n piept,/ Și roata albă mi-e stăpână,/ Ce zace-n sufletul-fântână./ La soare, roata se mărește;/ La umbră numai carnea crește/ Și somn e carnea, se dezumflă,/ Dar vînt și umbră iar o umflă…“. Atitudinea laponei: „Te-aș culege, rigă blînd…/ Zorile încep să joace/ Și ești umed și plăpînd/ Teamă mi-e, te frîngi curînd“ trebuie privită mai curînd ca o concesie amabilă, iar respingerea – motivată prin mila prevenitoare față de o făptură încă „nematurizată.“ Dualismul barbian, în filigranul căruia a putut fi citită și o „ciocnire“ a mentalităților geo-culturale pe axa Nord-Sud, solicită desigur o lectură simbolică; o întreagă exegeză a uzat și abuzat hermeneutic de ea. Lectura biografic-biologică mi se pare însă în egală măsură legitimă, complementară în fond.
Știința modernă se infuza în Luceafărul prin astrofizica luminii; în Riga Crypto… – prin diferența dintre biologia fungilor (favorizați de umezeală, „umbră și răcoare“) și cea a plantelor (fotosintetice). Fata din „țări de gheață urgisită“ caută lumina ca pe o sursă greu accesibilă de energie vitală, visînd la ea ca la o Divinitate „înțeleaptă“, favorabilă sporului sufletesc al maturizării. În schimb, regresiva „ciupearcă“ nu are nevoie de lumină, văzînd în răsăritul soarelui sursa propriei distrugeri și complăcîndu-se într-o infraexistență obscură, aproape fetală. Diferenței onto-metafizice între protagoniștii Luceafărului îi cores punde în poemul barbian o dublă diferență biologică de regn: între uman (Enigel) și fungi (Crypto) pe de o parte; între fungi și plante (fragii, ghioceii, toporașii), pe de alta. Ca organisme heterotrofe și… cryptogame, ciuper cile nu produc, asemeni vegetalelor, hrană prin fotosinteză, hrănindu-se exclusiv prin absorbția substanțelor organice din mediu. De partea cea laltă, familiară spațiului deschis al tundrelor, păstorița cu nume angelic și glacial se „teme mult“ de umbra spațiului închis al pădurii în care o ademenește cripticul (i.e. ascunsul, toxicul) rigă. Ea își argu mentează spaima prin visul solar al ființelor născute-n frig și umbra sloiurilor, nu prin complacerea în vegetația silvestră care doar o adăpos tește: „Că dacă-n iarnă sunt făcută,/ Și ursul alb mi-e vărul drept,/ Din umbra deasă, desfăcută,/ Mă-nchin la soarele-nțelept.// La lămpi de gheață, supt zăpezi,/ Tot polul meu un vis visează./ Greu taler scump cu margini verzi/ De aur, visu-i cercetează.// Mă-nchin la soarele-nțelept.“
Altfel, asemeni Luceafărului pentru fata de împărat, Crypto îi apare lui Enigel „blînd“, dar blîndețea solicită în cazul ei compa siune, nu fascinație. Eșuînd în tentativa de a o face pe „preacumintea“ laponă „de partea umbrei moi să treacă“, Crypto are fobia „luminii iuți“ a soa relui care, oglindindu-se repetat și nemilos „în pielea-i cheală“ îl alterează pînă la maleficiile descompunerii toxice: „Și sucul dulce înăcrește!/ As cunsa-i inimă plesnește,/ Spre zece vii peceți de semn,/ Venin și roșu unt delemn/ Mustesc din funduri de blestem;“ Susținut de scrisoarea din iarna lui 1927 a lui Barbu către prietenul flamand Léo Delfoss despre originea onirică a poemei – un vis provocat de eter într-un moment de criză depresivă –, Andrei Oișteanu a devoalat memorabil identitatea halucinogenă și puternic afrodisiacă a ciupercii (Amanita muscaria, numită popular burete nemțesc) cu care se identifică fantasmatic amorezul refuzat. Lectura poemului ca „alegorie psihotropă“ e seducătoare și credibilă; mai puțin, poate, ideea după care Enigel ar juca rolul unei „șamanițe“ nordice. Distrugerea fungii la lumina solară rămîne, oricum, o exagerațiune: maturizarea la umbră face dintr-o plantă comestibilă, cu suc dulce, cum e în tinerețe „muscarița“ (și cum rămîne mereu „vrăjitoarea mînătarcă, de la fîntîna tinereții“), o ciupercă toxică și psihedelică.
Ceea ce omite să indice Oișteanu e faptul că imaginea roșie, cu pete a ciupercii, se lasă divulgată de reflectarea malignă în petele soarelui roșu și mare la care nu se poate „coace“: „– Să mă coc, Enigel,/ Mult aș vrea, dar vezi, de soare,/ Visuri sute, de măcel,/ Mă despart. E roșu, mare,/ Pete are fel de fel;/ Lasă-l, uită-l, Enigel,/ În somn fraged și răcoare…“. Discursul „ispititor“ al lui Crypto nu e doar un discurs al nepotrivirii, ci și al fricii. În finalul cu sonorități de descîntec, riga apare drept „nebun“, victimă a „focului“ (inclusiv solar) care „inima i-a fript-o“ și sortit să nuntească „la drumul mare“ cu „măsălarița“: plantă solanacee relativ toxică, dar cu proprietăți terapeutice importante, antispasmodice și sedative; proprietăți de care Crypto avea stringentă nevoie. Nu e lipsit de relevanță faptul că Gerda, viitoarea soție a lui Dan Barbilian, era fiică de medic, cu rol-cheie în vindecarea etern neconsolatului ei viitor soț, căzut victimă „drogelor“ tari înainte de a fi internat la Mărcuța. „Nunțile necesare“ ale rigăi Crypto și autorului său – una imposibilă, alta manifestă – se traduc liric printr-o alegorie biologică a luminii și umbrei, potențate de halucinația onirică.