A făcut oarecare vâlvă intervenția președintelui Nicușor Dan privitoare la o lege care consolidează cadrul privind combaterea antisemitismului, xenofobiei și manifestărilor extremiste în România. Unii s-au întrebat dacă era nevoie în acest moment de întărirea legislației existente în chestiunea ideologiilor extremiste. În mod cert, ferm și indiscutabil — da. Mai mult ca oricând, segmente masive din societatea românească sunt vizibil ispitite de ideologiile totalitare. Un studiu recent susține că șaizeci și șase la sută dintre români îl consideră pe principalul exponent postbelic al comunismului românesc, Nicolae Ceaușescu, un personaj pozitiv. Aici nu mai e vorba de genuflexiunile mentale ale amețiților de prin universități și din presa culturală care visează la cai roșii pe pereți în seminare și în publicații fără cititori. E vorba de resurgența demonilor extremismului, pe care, în naivitatea multora dintre noi, i-am considerat morți și îngropați. Iată că lucrurile nu stau așa. Chiar dacă PSD, principalul urmaș al Partidului Comunist Român, a renunțat la ideologia bolșevică, transformându-se într-o formațiune cu indestructibile legături în administrația de stat, servicii secrete, rezerviști ai armatei și ai altor categorii a căror activitate consta în așa-zisa „violență legitimă“, visul totalitar a rămas intact. Aceasta este una din explicațiile majore pentru care, la treizeci și cinci de ani de la căderea violentă a comunismului în România și la nouăsprezece după declararea în Parlament a acestuia de către președintele Traian Băsescu drept ideologie ilegitimă și criminală, consecințele juridice sunt nule.
Evident, vina nu cade în întregime asupra PSD-ului. În fiecare partid, ba chiar și în ONG-urile a căror activitate ține de politic, există codițe care găsesc mii de motive pentru a exonera elucubrațiile ce au îndoliat planeta ale lui Marx, Engels și Lenin. Intelectuali blazonați simt că e datoria lor să servească progre – sis mul, înțeles exact în termenii con – struirii de către komisarii sovietici – cu mitraliera și închisoarea – a viitorului de aur al omenirii.
Nu am pregătire juridică, așa încât nu pot să afirm dacă decizia președintelui Nicușor Dan a fost oportună sau, dimpotrivă, eronată. Mă mulțumesc să rezum situația, așa cum mi-a sistematizat-o un prieten, un profesionist al dreptului.
Principalele argumente ale Cotrocenilor ar fi:
„Formulări vagi și ambigue. Președintele atrage atenția asupra lipsei de claritate privind definiția materialelor fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe. În sesizare, oferă chiar exemplul publicisticii lui Mihai Eminescu, sugerând că unele idei ar putea fi interpretate abuziv drept infracționale.
Risc de aplicare arbitrară. Legiuitorul nu definește precis pragul la care un text devine pasibil de sancțiune: unde, de exemplu, rezistența anticomunistă se întâlnește cu o asociere de persoane cu trecut legionar? Președintele consideră legea ambiguă și susceptibilă de abuz.
Încălcarea libertăților fundamentale. Nicușor Dan susține că legea poate restrânge libertatea de exprimare, liberul acces la cultură și libertatea religioasă, toate garantate de Constituție.
Deficiențe de tehnică legislativă. Este reclamată incoerența și inconsistența juridică a textului, reproșându-se existența unor fragmente legislative improprii și deficiențe de structură.“
Rezultă de undeva că dl Dan ar fi adversarul unei asemenea legi? Nici vorbă. Citite cu calm, observațiile par mai degrabă menite să întărească forța de impact a legii, mai necesară ca oricând, având în vedere neașteptata recrudescență a manifestărilor extremiste din România. Niciun om responsabil nu ar putea decât să susțină adoptarea ei. Au făcut-o în comentariile lor și Vladimir Tismăneanu, un eminent cunoscător al molimelor ideologice care au marcat întregul secol al XX-lea, dar și un intelectual din generația mai tânără, Radu Vancu. Pe bună dreptate, acesta vorbește într-o postare pe Facebook, despre necesitatea „gestionării trecuturilor noastre vinovate“, a „trecuturilor noastre totalitare“. Folosirea pluralului de către Radu Vancu e cât se poate de sugestivă.
Legea despre care vorbim încearcă să dea un răspuns doar unuia din aceste trecuturi: cel cu caracter „fascist, legionar, rasist sau xenofob“. România rămâne descoperită în privința celuilalt totalitarism, comunismul, care s-a manifestat exact în aceeași formulă sângeroasă precum diversele variante de fascism. Studii politologice recente nici nu mai fac, de altfel, distincție între ele: ambele sunt definite drept patologii criminale ale stângii. Denumirea formațiunii de asasini care l-a dat pe Hitler scutește de orice altă explicație: Partidul Național Socialist al Muncitorilor Germani (Nationalsozialistische Deutsche Arbeiterpartei). Or, socialismul, chiar așa cum l-au înțeles naziștii, se revendică stângii ideologice, nu dreptei.
Luând în considerare cele de mai sus, poate ar fi fost potrivit ca legiuitorul să abordeze frontal chestiunea tot mai acută a manifestărilor intolerabile provocate de ambele blesteme, fie ele brune sau roșii. Într-o intervenție curajoasă, Vasile Popovici pune câteva accente ce nu pot fi ocolite atunci când încercăm să facem dreptate doar parțial, ignorând cu bunăștiință pericole egal de mari. O transcriu pe larg mai jos, ca pe o probă de onestitate și luciditate: „Pentru mulți doar extrema dreaptă e condamnabilă, juridic și academic, nu și comunismul. Chiar dacă regimul comunist are întâietate istorică, odată cu instaurarea bolșevismului în Rusia (1917), nazismul pare să fi ieșit din neant în anii ‘30, sau doar din capul lui Hitler și al hoardelor sale, uitânduse că nazismul apare din confruntarea pe teren german a ideilor exportate de URSS, în încercarea de instaurare cu forța în Europa și apoi în întreaga lume a ordinii comuniste. Nu vom înțelege niciodată nazismul fără comunism, și invers. A vrea să separi cei doi frați ucigași reprezintă o profundă falsificare a istoriei. De aceea, aș spune că legea Vexler e uitucă și incompletă. Avem cu adevărat nevoie de o lege, însă una care să combată extremismul în ansamblu, atât cel de dreapta, cât și cel de stânga. Ce ne facem însă atunci când victima extremei drepte a devenit călău al extremei stângi? Ce ne facem când victima extremei stângi a devenit călău al extremei drepte? Și ce ne facem, deplasând problema, când o comunitate etnică, religioasă sau politică se transformă din victimă colectivă în călău colectiv? Înseamnă oare că noi trebuie să condamnăm selectiv, în funcție de interesele de moment?
Convingerea mea e că procedând astfel nu vom înceta să ne sfâșiem între noi. Ca să ieșim din tenebrele trecutului remanent, noi ideile radicale trebuie să le condamnăm. Să le definim și să le condamnăm. Am văzut anii aceștia intelectuali ce în cearcă să salveze marxismul, pentru a ținti doar bolșevismul. Cine îl citește pe Marx găsește toate motivele din lume să se înfioare. «Soluția finală» marxistă pledează obsesiv, ca și cealaltă, pentru lichidare, exterminare și violență. Unde mai pui că scrierile pseudofilozofului german mustesc de antisemitism. Un evreu antisemit? Ei, da, Marx n-a ratat nici această aberație. Până când manualele noastre nu vor aborda problema totalitarismelor din secolul trecut în conjuncție nu vom ieși de sub amenințarea politicii ca exterminare.“
Mai mult ca oricând, intelectualii au datoria să spună răspicat aceste adevăruri. Democrația e în pericol. Cazul Călin Georgescu – față de care autoritățile se comportă cu o blândețe vecină cu complicitatea – arată cât de la suprafață stau la pândă germenii nebuniei. Timorați și complexați, oamenii legii s-au așezat în expectativă, cu obișnuitul lor duplicitarism, astfel încât să vadă pe ce parte va cădea moneda ce se învârte încă primejdios de aproape de marginea prăpastiei. În ultimele luni, de când a fost scos la bătaie noul Mesia, societatea românească retrăiește coșmarul ororilor pe care le credeam încheiate odată cu legionarismul și bolșevismul național. Social media și o parte a televiziunilor au devenit o sursă de îmbolnăvire a minților. Din nefericire, nici presa culturală n-a scăpat de acest flagel. În numărul 13 al revistei „Actualitatea literară“ din Lugoj, poetul fracturist Marius Ianuș publică un stupefiant manifest de sorginte legionară, intitulat Ucaz. Semnătura autorului e anunțată încă de pe prima pagină, dovadă a importanței pe care i-o dă redacția. În directă obediență georgesciană, Ianuș glăsuiește apocaliptic, plângându-se că nu-și poate exprima în deplina lor demență ideile: „Nu mai am voie să folosesc cuvântul „«jidan»“, demarează el în trombă, iar apoi continuă: „Nu mai am nevoie să folosesc cuvântul «săpun»/ Și nu mai am voie să folosesc cuvântul «gaz». / Nu mai am voie să spun «legionar»/ Nu mai am voie să-i citesc pe Goga și pe Gyr/ Iar Eminescu ar trebui ciopârțit“. În fine, imaginatul ucaz i-ar interzice să „sărute racla cu mir“ și să se „închine Celui Răstignit“. Nu cred că există vreo lege care să-i interzică lui Ianuș să sărute câte racle dorește, să citească pe cine vrea și să se închine până la Ziua de Apoi. I-aș adresa însă o întrebare-două: dar ce trebuință ai, cuvioșia ta, de cuvinte precum „jidan“ și „legionar“ ca să-ți exprimi nobilele sentimente smintitpatriotarde? Ce nevoie ai să faci aluzie la camerele de gazare ale naziștilor și la „săpunul“ acestora? Ai epuizat obscenitățile cu care umpleai până acum câțiva ani presa și acum o dai pe popeasca Frățiilor de Cruce? Chiar nu ești în stare să-ți ostoiești prin rugăciune pornirile extremiste? Sau e vorba de locuri comune în lumea evlavioasă care te adăpostește, te îmbracă și te hrănește? Nu m-ar mira, cuvioșia ta, ca de sub sutană să scoți acuși ghioaga, flinta și pojarnicul. Că mintea „fracturistă“ a lui Marius Ianuș produce astfel de elucubrații extremiste, xenofobe și ultra-naționaliste e grav de tot. Dar că o publicație culturală și le asumă e dincolo de orice închipuire. „Actualitatea literară“ nu e la primul derapaj. Ovidiu Pecican și Cornel Ungureanu și-au anunțat deja decizia de a rupe colaborarea cu o redacție suspectă care, între altele, uzând de fraudă semantică, pretinde a fi editată de Unirea Scriitorilor din România (entitate inexistentă din punct de vedere juridic), denumire voit confuză, ușor confundabilă cu Uniunea Scriitorilor din România. Gravissim e că între sponsorii unei astfel de publicații se află, între alții, și Sindicatul Învățământului Preuniversitar din Timiș. A devenit sistemul educațional din România un sprijinitor pe față al legionarismului? S-a dat ucaz (ca să-l citez pe Ianuș) ca instituțiile statului sau recunoscute de stat să sprijine propaganda extremistă? Am înnebunit cu toții? Sunt întrebări care-și așteaptă de urgență răspunsul.
Nu m-au interesat niciodată cancanurile, dezvăluirile decoltate, picanteriile, fotografiile și filmulețele în care au fost surprinse diverse vedete mondene. Fiecare om are dreptul la viață privată și el/ea decid să arate cât doresc din spațiul domestic sau intim. E drept că unele personaje par să aibă numai viață publică, în care-și spală în văzul tuturor lenjeria de corp. O presă ahtiată de vulgarități se află mereu la dispoziția lor, dresată să amplifice isteric orice deviere de la bunul simț. Iar amatori de astfel de nutrețuri grețoase se găsesc din plin. Dacă te iei după măsurătorile audiențelor, ai zice că există exclusiv astfel de consumatori.
România a fost strașnic păzită în întreaga epocă comunistă, și parcă mai abitir în ultimii ei douăzeci și cinci de ani, cei ai lui Ceaușescu, de contaminarea cu ceea ce era definit despre obscen, pornografic sau doar erotic. Bolșevicii propovăduiau un viitor populat cu asexuați și pudibonzi – un fel de îngeri cu carnet de partid. În toată cinematografia românească a epocii n-ai să descoperi mai mult de două-trei secvențe „tari“, și acelea filmate în contre-jour sau de la distanță. Fobia de corpul uman corespundea ororii mai generale a comuniștilor față de individualitate. Societatea trebuia să fie masificată, indistinctă, alcătuită din umbre care se mișcau după cum le dorea dictatura. A reușit acea societate ipocrită să creeze oameni educați, imuni la vulgaritate și la excesele scabroase ale sexualității? Nu. Dimpotrivă, a generat o groază de indivizi frustrați. Imaginarul colectiv, controlat prin cenzură, școală și ideologie de partid, se hrănea din austeritatea ce invadase până la refuz sfera publică. În lipsa unei informații adecvate (generația mea n-a avut parte nici măcar de o oră de educație sexuală în doisprezece ani de școală generală și liceu) dominau presupunerile, pseudo-teoriile propagate după ureche, fantasmele, miturile. Rezultatul: proliferarea unui om nou timorat, debusolat, inhibat, complexat și agresiv. Femeia nu era, în înspăimântător de multe cazuri, partenera de viață, ci un obiect de care bărbatul dispunea după bunul plac. Violența domestică nu era o infracțiune, ci un drept. Era practicată cu aceeași dezinvoltură și impunitate cu care masculul-stăpân mergea la vânătoare sau la pescuit.
Există totuși o categorie umanprofesională a cărei biografie e nu doar îngăduit, ci obligatoriu s-o scrutezi: politicienii. Și asta pentru că ei au în mâini destinul a milioane de ființe. Politicianul decide în locul meu, mă reprezintă, îmi este, vreau-nu vreau, stăpân. Nu avem un sistem de selectare a cadrelor politice și cu atât mai puțin unul de control asupra lor. În momentul în care i-am dat votul, el procedează după cum îl taie capul. Nu există modalități practice de a-l revoca deîndată ce a deraiat de la linia asumată. De aici rezidă importanța votului: e asemeni glonțului de argint, pe care-l tragi o singură dată. Dacă ai dat greș, suferi consecințele. În marea ei înțelepciune, Curtea Constituțională a barat accesul la una din puținele modalități prin care puteai să-ți faci o impresie despre cel care-ți cere votul: accesul la declarațiile de avere și de interese. Evident că și acest firav instrument e relativ: la fiecare ciclu electoral apar, ca din neant, inși fără trecut, gândire și cariere lesne identificabile. Noutatea ultimelor cicluri electorale e că, tot din neant, s-au ivit partide întregi despre care nu se știa nimic. AUR și POT sunt exemple glorioase la capitolul OZNurilor politice care scriu, într-o măsură mai mare decât suntem dispuși să acceptăm, agenda publică – nu doar pe aceea politică. Acestea fiind spuse, am să mă refer la un caz care a suscitat în ultimele zile o furtună de opinii pro și contra: transcrierea discuției telefonice private dintre faimosul Cristian Popescu Piedone și consoarta domniei sale. După toate aparențele, documentul provine de la o instituție acreditată să cerceteze actele de încălcare a legii. Ceea ce constituie o mare problemă: este cu totul interzis ca acte și probe dintr-o cercetare în curs să devină accesibile oricui. Dar, din motive mai mult sau mai puțin limpezi, astfel de fapte se petrec. Și nu o dată. De cele mai multe ori, e vorba de așa-numitele „dezvăluiri pe surse“, adică scurgeri controlate de fragmente din dosar care ar trebui să reprezinte secrete de serviciu. N-am întâlnit încă un caz în care documentele ajunse în presă să fie inocente. Ele au avut întotdeauna un scop, mai mult sau mai puțin străveziu, de manipulare. Partea cu adevărat primejdioasă e însă alta: într-un dosar de urmărire penală se pot întâlni o sumedenie de lucruri neverificate, neadevărate ori adevărate pe jumătate sau pe sfert, fantezii ale unor minți bolnave, delațiuni odioase, minciuni sfruntate etc. Or, dacă una sau mai multe piese de acest tip ajung sub ochiul publicului, e clar că faptele apar deformate. Astfel de procedee fac parte din ceea ce, cu un termen generic, se numește „tele-justiție“, adică pervertirea noțiunii de legalitate, dreptate și moralitate. Cazul Piedone e special, deoarece personajul e special. Fost primar, fost pușcăriaș, fost potențial candidat la primăria generală a Capitalei și la președinția României, a fost numit în circumstanțe cel puțin dubioase în funcția de președinte al Autorității Naționale pentru Protecția Consumatorilor. Așadar, o funcție de demnitate publică, echivalentă cu aceea de secretar de stat. În mod cert, e vorba despre o recompensă politică și o consolidare a alianțelor (Piedone e membru PUSL, subordonat de facto al PSD). Unii analiști au speculat că numirea lui Piedone, cunoscut ca „om de acțiune“ cu priză la un anumit public, a constituit o strategie de a-l scoate din cursă pentru potențiale candidaturi politice. Deosebit de abil, Piedone a știut să-și folosească funcția făcută cadou de Ciolacu pentru a-și orchestra un adevărat cult al personalității. Controalele la diverse dughene, în piețe sau în bucătăriile restaurantelor sau hotelurilor erau spectacole ce visau la grandioasele circuri din epoca imperială a Romei. Slugarnici, reporterii de televiziuni se buluceau pentru a-i capta fiecare vorbuliță, neratând vreuna din grimasele disprețuitoare ce-i însoțeau gesturile când extrăgea, scârbit, cu două degete, produsele expirate din diversele frigidere și congelatoare. Cred că n-am mai văzut, de la Adrian Năstase încoace, vreun politician român care să exercite puterea cu un asemenea amestec de cinism și voluptate. În urma acuzației că ar fi transmis reprezentantului unui hotel din Sinaia informații privind un iminent control, i s-a deschis un dosar de urmărire penală. Între alte documente, probatoriul conține și transcrierea discuției telefonice dintre Piedone și soția sa. Procurorul de caz a motivat prezența transcrierii ca pe o dovadă că fostul președinte ANPC folosea în mod frecvent acel telefon, care îi aparținea de fapt șoferului său. Organul de cercetare penală voia să se asigure că Piedone nu va nega existența convorbirilor care-l incriminau invocând faptul că telefonul nu-i aparținea. Dar să ne întoarcem la „scurgerile“ în presă ale conversației dintre soții Popescu. Unii politicieni au sărit ca arși, invocând dreptul la intimitate al sus-numiților. Firește, există un asemenea drept. Ar putea să-l invoce, de pildă, și președintele Donald Trump, aflat în clipa de față sub tirul presei și al justiției într-o speță legată de traficul de persoane al fostului său prieten, astăzi decedat, Jeffrey Epstein. Situația cu pricina e cu adevărat „intimă“ – ca să folosesc un eufemism. Însă media americană și politicienii de peste ocean n-au nici cea mai mică intenție să invoce „dreptul la viață privată“. Dimpotrivă. În civilizațiile avansate e de la sine înțeles că un demnitar nu posedă așa ceva. În momentul în care ai beneficii la care cetățeanul de rând nici nu poate visa, persoana ta se subordonează total demnității pe care o exerciți. Cunoașterea celor mai neînsemnate amănunte din viața unui om politic este vitală, pentru că unele aparente fleacuri pot fi vulnerabilități cu consecințe grave asupra societății ca întreg. N-am să discut nivelul de vulgaritate și mizeriile menajului Popescu Piedone, pe care transcrierile le pun în evidență într-o manieră stupefiantă. Mă întreb însă ce fel de om și ce viață duce personajul pe care propria soție îl apostrofează cu „mă nenorocitule“, îl califică drept „bețiv“ și „bețiv nenorocit“, se plânge că o face „de râsul lumii“ și că o „chinuie“ (nu știm dacă moral ori fizic). Solidară, totuși, cu tagma bărbătească, dna Iulia Popescu recurge la formule tipic masculine, „băga-mi-aș“, „îmi bag p.“, pentru ca în final să-l îndemne pe soțul ce hălăduia pe culoarele hotelului „să-și frece p.“. Limbajul depășește în scabrozitate și obscenitate tot ce a produs presa de scandal din România. Potopul de injurii culminează cu amenințarea cu moartea: „Eu te omor! Te otrăvesc cu mâna mea.“ Felul docil în care răspunde Piedone sugerează că astfel de discuții țineau de normalitatea vieții de cuplu. Dintr-o dată, paraleul cu ifose de dictator mi s-a înfățișat drept un amărât de soț terorizat de consoartă. Poate că așa se explică excesul de putere din fața camerelor de luat vederi. Pisoiașul năpârlit compensa în public umilințele înfiorătoare suferite acasă. Până la urmă, e problema cuplului Popescu Piedone cum își trăiește viața. Pentru cetățeanul român e însă important dacă dorește să fie condus de personaje de această teapă. Morale sau imorale, legale sau ilegale, astfel de dezvăluiri de presă îl ajută pe votant să se dezmeticească. Sau nu.