Născut în zodia de foc a Berbecului, „drumețul incendiar“ Emil Cioran – și fac referire aici la titlul volumului de debut al lui Gellu Naum, apărut în același an cu inflamanta carte Schimbarea la față a României – s-a jucat cu focul încă de la debut. Atunci scrisese, după cum va aprecia mai târziu, o carte „trăsnită“, Pe culmile disperării, despre care Nicole Parfait spunea că autorul a scris-o visând, inspirat, în chip inconștient, având drept model vulcanul în erupție (Cioran ou le défi de l’être, Éditions Desjonquères, Paris, 2001, p. 150). Trăind o tinerețe plină de ardoare, el a lăsat în țară o scriere cu apeluri mesianice la sacrificiu și revivificare națională. Reveriile sumbre avute în vremea primilor săi ani de insomnie ar putea să explice tensiunile resimțite între real și imaginar, între acceptare și resemnare. („Trebuie să recunosc – ca unuia căruia destinul României i-a albit multe nopți – că noi n-am făcut aproape nimic pentru a nu fi superflui.“ – Schimbarea la față a României, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 56.) Iritat fiind de lungile și epuizantele sale insomnii, Emil Cioran s-a gândit la starea de somnie a celorlalți: „Nu înțeleg cum există oameni care dorm liniștiți după ce se gândesc la existența subterană a unui popor persecutat, la secolele de întuneric, de groază și de iobăgie.“ (Ibidem, p. 44). În acele condiții fiziologice tensionate, tânărul eseist a trăit stări de extaz însoțite de reverii pirice.
Întrevăzând spectrul războiului în acel an 1936 – când timpul părea că avea răbdare cu oamenii, dar se simțea miros de foc mocnit în nări –, Emil Cioran a dat glas reflecțiilor pline de imputări, temeri și dorințe: „Națiunile mari au spintecat istoria în pornirea lor de a se afirma. După flăcările lor rămâne o dâră de foc în lume, căci o cultură mare seamănă unei ofensive cosmice. Dar ce rămâne după defensiva unei culturi mici? Praf – dar nu de pușcă, pulbere purtată de vânt de toamnă.“ (Ibidem, p. 37). Focul i-a fost oglindă a sufletului, imagine arhetipală a dorinței de transformare și înclin să cred că în acele momente de reflecție, ivite din jocurile subtile ale minții cu limbile de foc ale imaginației, și-au făcut simțite prezența simptomele unui complex empedoclian, la care se referă Gaston Bachelard în Psihanaliza focului.
În stilul său paradoxal, Emil Cioran a exprimat o tensiune profundă între dragoste și ură față de destinul nostru („Iubesc istoria României cu o ură grea.“ – Ibidem, p. 44). Totodată, a năzuit la renașterea națiunii din propria cenușă după combustia vechiului eu colectiv – o temă care ar putea fi raportată la complexul lui Empedocle în privința dorinței de ardere, de sacrificiu total, de mistuire în numele unui ideal colectiv („…este un fapt verificat încontinuu că detașarea de națiune duce la ratare“ – Ibidem, p. 53). Viitorul autor al Tratatului de descompunere își vedea poporul ca pe un „corpus mysticum“ ce trebuie supus unui proces de purificare, iar elementul foc poate fi considerat drept purtător al complexului lui Empedocle. Aceasta înseamnă mistuirea de sine însuși, aruncarea în flăcările propriei transformări, pentru a impune comunității un ideal înalt, apoi dispariția care se vrea a fi fără urmă.
Considerat autor al teoriei despre cele patru elemente (foc, aer, apă, pământ) ca rădăcini a tot ceea ce există, Empedocle era de părere că iubirea și ura le unesc și le despart alternativ pe toate acestea. Legenda spune că, printr-un gest spectaculos, filosoful presocratic s-ar fi aruncat în craterul Vulcanului Etna, deoarece voia să lase impresia că trupul i-a dispărut complet prin mortificare, dar sandalele de bronz, simbolice sau ceremoniale, pe care le purta (fixate pe picior cu niște curele asemănătoare șireturilor) i-au fost scuipate înapoi de vulcan. I s-a dejucat astfel planul vanitos de a dovedi posterității nemurirea sa grație presupusei naturi divine de semizeu prin reintegrarea în uranic.
Simone Boué spune că Emil Cioran i-a relatat adesea că părăsise România în 1941 așa de precipitat, încât „n-avusese timp să-și cumpere nici măcar șireturi pentru pantofii pe care-i avea în picioare“ (Prefața la Țara mea/Mon pays, Editura Humanitas, Bucureşti, p. 10.) Nu este plauzibil ca în acea friguroasă iarnă a rebeliunii legionare să se fi mers pe stradă în pantofi fără șireturi. Cum ar fi luat-o cineva la sănătoasa în caz de nevoie? Sau, pentru a fi mai sprinten, i-ar fi fost mai ușor cuiva să se debaraseze de pantofi în asemenea situații neprevăzute? Exagerând puțin cu lipsa șireturilor, Cioran i-a spus celei cu care era „semi-însurat“ că avea în picioare „încălțări“ (aceasta este traducerea potrivită pentru „chaussures“), eventual o pereche de bocanci. Dar bine că nu erau bocanci militari, deoarece de teama concentrării și a purtării unei astfel de perechi cazone a părăsit el țara.
Partizanul agresivelor idei militariste se gândise că era oportun ca la ananghie să scoată castanele din foc cu mâinile altora și să dispară precum Empedocle, deși cu câțiva ani înainte era de părere că „oamenii în care nu arde conștiința unei misiuni ar trebui suprimați“. (Schimbarea la față a României, ed. cit., p. 49.) Revenit în Bucureşti de la Paris în frământata toamnă a anului 1940, Cioran a plecat definitiv înapoi ajutat de guvernul legionar, iar Mihail Sebastian nota la data de 2 ianuarie 1941: „Îl întâlnesc azi-dimineață pe Cioran pe stradă. E radios./ – M-au numit./ A fost numit atașat cultural la Paris./ – Înțelegi – zise –, dacă nu mă numeau, dacă rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aș fi prezentat cu nici un preț. Dar așa, totul s-a rezolvat, înțelegi?/ Sigur că înțeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Și mai ales nu aici – la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăți și cu o doză de cinism și lașitate, amuzant reunite.“ (Jurnal. 1935-1944, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 286-287). Diaristul a înțeles, nu fără a se gândi cu amărăciune în primul rând la legile rasiale cărora le căzuse victimă, și a găsit, poate, argumente chiar într-o frază a prietenului său, care spunea că „istoria este o explicație, dar nu o scuză“. (Ibidem, p. 44). Din păcate, autorul romanului Accidentul nu avea cum să mai știe, din cauza morții premature, că grație amuzantei reuniri de cinism și lașitate, odată ajuns la Paris, metecul Cioran va reuși să se… concentreze la nivelul mansardei și va emite scânteietoare speculații prin cuvintele sale scăpărătoare.
Dacă în 1936, când a lansat belicosul mesaj al cărții Schimbarea la față a României, autorul ei s-ar fi dus să lupte voluntar în Războiul Civil din Spania, pe care atât o iubea, dar nu o lua în serios, ar fi riscat ca astăzi să nu se vorbească de el mai mult decât despre „martirii“ Legiunii. Ar fi fost totuși o includere abuzivă în rândul lor, pentru că nu suntem siguri că el ar fi luptat de partea trupelor franchiste, așa cum nu avem nici certitudinea că s-ar fi raliat rândurilor republicanilor, deoarece Spania era „o țară incapabilă de democrație și care, urând tirania, a cultivat totdeauna teroarea. [s.a.]“. (Cioran, Opere, II, Academia Română – F.N.Ș.A., Bucureşti, 2012, p. 642.) Paradoxal în gândire și în acțiune, voluntarul luptător s-ar fi poziționat echivoc între cele două tabere, expunându-se focului încrucișat al amândurora.
La fel, dacă s-ar fi lăsat concentrat în 1941 și neputându-și salva viața precum robustul Ion D. Sîrbu (care, rămas tot fără șireturi, a bătut pe jos sute de kilometri în retragerea spre țară încălțat doar cu un bocanc), probabil că nu s-ar fi vorbit de firavul luptător Cioran mai mult decât de colegul de generație Haig Acterian, căzut pe frontul din Răsărit. Nihilistul filosof nu s-a dus voluntar nici în Spania, așa cum nici cu sila nu a plecat să asedieze Stalingradul – și bine a făcut! –, el mulțumindu-se să comenteze dramaticele evenimente la… Café de la Paix. Nu oricine se putea trage de șireturi cu el! Oricum, nu prea avea afinități cu ideologia legionară în câteva puncte practice, o ipostază puțin verosimilă fiind aceea a singuraticului și inactivului Cioran entuziasmat de solidarizarea existentă în mijlocul tinerilor antrenați în tabere de muncă. Însă cred că viitorul presupus tomnatic sorbonard ar fi fost de acord cu modul de funcționare al cantinelor publice, înființate și patronate de legionari, unde oricine intra era la fel de binevenit și servit de către studente afabile și binevoitoare.
Destinul României i-a albit multe nopți și înnegrit multe pagini de manuscris lui Emil Cioran. În cartea sistematică și programatică Schimbarea la față a României se reinterpreta în modernitate un posibil complex al lui Empedocle, în sensul împlinirii destinului colectiv românesc simultan cu un proces individual de autodistrugere și renaștere. Antidemocraticele idei delirante despre binefacerile războiului și ale dictaturii nu sunt de acceptat, dar imputările aduse propriului popor în urma defectelor diagnosticate sunt de iertat pentru puterea exemplului personal oferit, nefiind ca toți ceilalți. Emil Cioran a învins astfel un complex mult mai important decât al lui Empedocle: acela de a se fi născut într-o cultură mică. Altminteri, tot elanul vitalist frenetic și iraționalist i s-ar fi rezumat la un simplu gest avangardist, ca multe altele comise de copiii teribili ai perioadei interbelice. Dacă „românul n-are de răzbunat decât somnolența lui seculară“ (Schimbarea la față a României, ed. cit., p. 78), iar „România e geografie, nu e istorie“ (Ibidem, p. 57), Cioran a învins neajunsul de a se fi născut român prin starea lui de veghe insomniacă responsabilă, scriind o operă care a depășit un areal geografic și a făcut istorie. În cazul lui, detașarea de națiune nu a dus, așa cum credea în acea carte juvenilă, la ratarea individuală, ci la schimbarea la față mult visată.
Plecat definitiv din țară în pripă, neavând timp să-și cumpere nici măcar șireturi pentru încălțări, apatridul Cioran a uzat apoi de felurite șiretlicuri pentru a șterge urmele încălțărilor sale pline de cenușa vulcanică a istoriei noastre inter belice. Un aparat de fotografiat l-a surprins legându-și un șiret la pantof cu piciorul drept pus pe capota din față a unei mașini dintr-o parcare stradală pariziană. Văd în acest instantaneu un semn al faptului că, deși s-a aruncat în craterul istoriei interbelice fără șireturi la încălțări, modernului filosof „Empedocle“ tot i s-a dovedit turbulenta existență, mult prea pământească și excesiv de ideologizată etnic, din țară. Dimpotrivă, în Franța, cu al cărei destin visa să se asemene și acela al României, și-a legat bine strâns la pantofi șireturile și nu s-a aruncat în vulcanul încă nestins al istoriei postbelice.