Am sperat să-l revăd pe Răzvan Mazilu dansînd într-un spectacol. Să-l revăd în felul său particular de a explora corpul. Și de-al preamări. Am insistat acum cîțiva ani buni, în 2014, cînd am colaborat la musicalul West side story, să încerce. Am încercat să-i ispitesc mintea și fibrele trupului. În 2018, Editura Nemira publică în Colecția Yorick, pentru prima oară în România, Jurnalul necenzurat al lui Vaslav Nijinski, în traducerea Ralucăi Rădulescu. Am stat atunci puțin la un mic taifas, răvășiți de zbuciumul dureros al unui creator manipulat de o patologie. I-am povestit lui Răzvan Mazilu cum l-am „simțit“ pe Nijinski rămînînd în aer pe scena Teatrului Chatellet din Paris, în timpul unui spectacol mare de dans semnat Angelin Preljocaj. Am mai vorbit cîte ceva despre ce a făcut complet nou Nijinski pentru balerini, pentru dansatori, care pînă la el acceptau apariția decorativă și de suport. Saltul lui Nijinski pe scenă a fost descătușarea din formă dehors în loc de dedans, pirueta și segmentarea mișcării, erotismul, sensul protagonistului cu particularități semnificative pentru ce avea să devină dansul contemporan. La începutul secolului XX, un strigăt, o desprindere, o minte prizonieră între extaz și agonie imprimă o direcție inovatoare, de neconceput. Am tăcut după ce am schimbat cîteva dintre propozițiile repetitive din jurnal, deconstrucții pure, deșirări insuportabile ale unei minți desprinse de trup. I-am urmărit, la un moment dat, pe dansatorii-coregrafi cu semnătură, cu personalitate și experiență la cîteva dintre work shop-urile pe care le-am făcut în Festivalul Național de Teatru. Aș putea să descriu corpul fiecăruia, felul în care se translau cinematografic mișcările propuse de Carolyn Carlson sau de Gabriela Carizzo. Ar putea să sune ca o vrăjitorie… dar am știut că Răzvan Mazilu va lucra cu Arcadie Rusu. Oricum însă, întoarcerea pe scenă, ca dansator, a durat zece ani. La cincizeci de ani, cei mai mulți s-au retras. Mazilu revine. Într-un spectacol despre Nijinski și lupta creatorului cu sine, cu lumea, cu boala, în coregrafia lui Arcadie Rusu, pe scena Teatrului Odeon, acolo unde Mazilu a dedicat ani și idei unui program de dans constant și coerent. Amestecul de stări la una dintre reprezentațiile pe care le-am văzut semăna cu deconstructivismul de pe scenă. Uneori dominată de declarațiile din Jurnal, de reluarea lor obsesivă, de negarea lor, apoi de reformulare, de pînza de păianjen întinsă în întuneric, în dihotomia dintre afirmare și negare, în ciclul obsesiilor dominate de voci, de angoase, de viziuni, simptome și manifestări ale schizofreniei. Arcadie Rusu traduce cîteva fragmente din Jurnal într-un fel mai abrupt, dar și mai poetic, structurînd configurația spectacolului astfel. Altădată l-am privit ca un fel de voyeurist pe Mazilu, intrarea lui din întuneric, absența-prezența, desenul brațelor unui faun, extazul, desprinderea, înălțarea, abisul. Cerul, norii, apusul, video proiecțiile lui Yasmin Asan. Deloc secundar, performanța de grup și individuală a unor actori, performeri cu o cunoaștere perfectă a trupului și a limbajului propus de Arcadie Rusu. Meda Victor, Vlad Bîrzanu, Vlad Crudu, Niko Becker, apariții hipnotice, care rostesc cuvinte și propoziții mici sacadat, repetitiv, ca pe coordonatele în care se înscrie suferința. Fiecare este o prelungire a protagonsitului, a iubitul Diaghilev, a mamei, a soției, a fiicei, a figurilor trecătoare sau pregnante din viață, în ipostaze ale durerii sau ale iubirii, ale întunericului sau ale luminii, ale paradislui sau ale apusului. Paginile jurnalului au fost scrise între 1918-1919, în sanatoriul din Elveția. Incoerența, izbucnirile și violența, tonul ispășirii acceselor, repetitivitatea sînt formele pe care Arcadie Rusu le sugerează mișcărilor lui Răzvan Mazilu și ale actorilor-dansatori. Tipul scriiturii ordonează scenariul coregrafiei, ca un lichid care circulă prin fragmente de idei, de părți ale corpului, pe care le trezește, le animă, le excită, le ține în tensiune, ca să le abandoneze brusc clarobscurului, neantului. Coregrafia lui Arcadie Rusu aș spune că sugerează forme. Nu un stil. Forme cărora dansatorul Răzvan Mazilu le dă sens, expresie, carne, marcînd de cîteva ori o translare spre mișcările sale recognoscibile. Ca amprente. Ca accente de identitate. Atunci, emoția ordonează și supune totul pe scenă. Pare că Mazilu își re-cunoaște corpul și re-intră în posesia lui. Îl trezește, îl învață ce poate, este călăuza propriei re-posesiuni. Și asta la vedere, cu minuție. Ritmul spectacolui dilată timpul. Formidabil. O vreme pare că locuiesc cu ei toți în laboratorul căutării, al ezitărilor, al elanului absolut, al freneziei. Tot acolo intuiesc îndoiala, oboseala. Dar și dorința. Formele devin linii clare în coregrafie, dar și în fiecare gest, în poezia desenului pe care fiecare personaj îl trasează pe scenă, pe verticală, pe orizontală, într-un soi de acrobație emoțională. Cînd am fost la Sankt Petersburg, la Mariinsky Teatr, cineva, un necunoscut cu privirea aprinsă de performanța corpului, mi-a arătat o poză alb-negru cu Vaslav Fomici Nijinski. O avea în buzunarul interior al hainei și a scos-o ca pe un talisman. Îmi amintesc mereu expresia feței, brocartul hainei, mîna ridicată spre cer, o invocație și o eliberare în desprinderea de pămînt. Am regăsit starea aceea în ipostazele agoniei și extazului pe care Răzvan Mazilu le pune în mișcarea sa împreună cu Arcadie Rusu, în dialogul cu sine și cu actorii antrenați în mărturisirea despre talent, creație, creator. Acest spectacol este o documentare a freneziei și a necunoscutului Creației. A neliniștii. Sub cortinele patologiei particulare. Dar mult mai mult decît atît. Pare că fiecare se confesează aici. Polifonia de pe scenă are și o muzicalitate în sine, dincolo de ce propune Alexandru Suciu.
„Eu pot să te iubesc pe tine. Eu te iubesc mereu. Eu te vreau pe tine. Eu sînt Dumnezeu. Eu te iubesc mereu.“
Un mecanism mărturisitor. Un blocaj. O defecțiune. Extaz și agonie. Dumnezeu și nimeni. În cer și pe pămînt. Un control total al lui Răzvan Mazilu care se dă în mîinile lui Arcadie Rusu, asumînd forme de zbor, fragmentări ale lui greu de imaginat, des compuneri analitice ale travaliului. Moment plasat spre finalul show-ului. Exercițiul-emblemă la bară al fiecărui dansator. Iar și iar, în fiecare zi, din copilăria mică, fără oprire. Corpul se întinde, se înfășoară pe bară, se retrage, urcă și coboară, o poezie amplă, fără cuvinte, tensiunea circulă în fiecare fibră, capul, mîinile, piciorul suspendat, privirea abandonată extatic. Prăbușirea. Un corp strîns, un foetus ce încearcă să se adăpostească de lume undeva, în siguranță. Bara asta, instrumentul de exercițiu, de lucru, linia asta este linia fină între aici și dincolo. Între vitalitate și devitalizare, între lumină și întuneric, între forță și vulnerabil, între strălucire și penumbră, între siguranță și ezitare, între luciditate și patologie, între extaz și agonie. Poate și de asta aș fi avut nevoia de un altfel de eclairage în unele situații. Ca să urmăresc fără un efort inutil, clar, filosofia mișcărilor și perfecțiunea interpretarii dansatorului Răzvan Mazilu. Relația între planurile scenei și atmosfera din care se desprind și reintră minunații actori-parteneri. Am înțeles că locuim într-un laborator, că sîntem parte din acest mecanism al suferinței și al performanței, dar am simțit nevoia să depășesc „misterul“ alcătuirii limbajului și să văd cum este posibilă întoarcerea fără greș a lui Mazilu. Să am acces la ce am știut despre el ca artist și la ce îmi dăruiește astăzi, în acest performance ca o lecție subtilă și minunată despre poetica ființei. Și a Zborului. Care învinge, nu știu pentru cîte secunde sau eternități, orice obstacol al gravității.